Vă propun un mic exerciţiu de istorie. Articolul ce urmează a fost scris de Mihai Eminescu şi publicat în Timpul, anul 1882:

„Observăm că unirea între grupurile opoziţiei nu-i face multă plăcere Românului. Onorabilii confraţi găsesc că deosebirile între sinceri – liberali şi sincer – conservatori sunt atât de mari încât nu e cu putinţă a se stabili o programă comună, că grupurile sunt una numai în negaţiune, pentru a forma un partid obstrucţionist ş.a.m.d. Când lipseşte ideea răsare numaidecât un cuvânt nou care nu prea are înţeles, dar care ţine locul ideii. […]

Este sau nu adevărat că prezidentul acestei Adunări a numit-o compusă din oameni vrednici de puşcărie şi carantină? Este sau nu adevărat că nu există, între şefii partidului chiar, nimenea care să crează în onestitatea acestui partid? Daca n-ar fi decât această mărturisire, ea ar fi îndeajuns pentru a face cu neputinţă perpetuarea la guvern a unor asemenea elemente. Stigmatizaţi de chiar şefii lor cu epitetul de putregaie şi de oameni corupţi, orice ar pretinde că vor să facă de acu-nainte, la ce ne putem aştepta de la ei? Din coada de câine sită de mătasă nu se face. Corupţia dinlăuntrul partidului, vânătoarea brutală după aur şi influenţă ar fi motive îndeajuns pentru ca toţi oamenii de bine, fie chiar deosebiţi în principii, să se unească în contră-le, nu pentru a opune reforme la reforme, ci pentru a restabili domnia celei mai vulgare onestităţi, celui mai vulgar spirit de echitate. Nu poate o naţie să fie pururea condusă de ne-adevăr şi de corupţiune. Nu i se poate spune zi cu zi ce progrese enorme face, în acelaşi timp în care membrii ei sunt scoşi în vânzare ca vitele la târg. Nu se poate vorbi de sporirea avuţiei publice în acelaşi timp în care populaţiunea decreşte pe-un pământ roditor şi înzestrat cu toate de natură. Nu se poate vorbi de progresul luminii când nici trei la sută nu ştiu citi şi scrie.

Când toate concurg pentru a dovedi că domnia ignoranţei şi cupidităţii privilegiate e cu neputinţă în România şi că ceea ce se cere înainte de toate e un guvern onest, ni se spune că unii din opoziţie sunt prea liberali, alţii prea reacţionari şi că o unire între ei nu e cu putinţă. Noi credem însă că sunt o sumă de lucruri cari n-au a face cu subtilităţile teoretice ale deosebirii între principii liberale şi conservatoare. Asemenea deosebiri nu mai pot exista între partide de vreme ce principiile supreme nici nu sunt în discuţie. […]

Ceea ce simţim cu toţii însă sunt relele reale cari bântuie ţara, rele cari nici au a face măcar cu principiile conservatoare sau cu cele liberale şi pentru a căror înlăturare nu se cere dialectică şi oratorie, ci muncă, echitate şi adevăr. Mizeria materială şi morală a populaţiunilor, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, păsuirile, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la dreptul vorbind, cu cutari sau cutari principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de naturi catilinare, de oameni de nimic pentru a guverna. Chiar numai tendenţa, clar formulată, ca statul să fie guvernat de oameni de cea mai elementară probitate şi să’nceteze de-a fi mărul de ceartă între cavaleri de industrie şi de facem-treburi, cuprinde un întreg program faţă cu aceia cari nu cred în nimic şi pentru cari principiile politice n-au fost decât pretexte de-a parveni şi de-a se îmbogăţi.”

Vi se pare că s-au schimbat în vreun fel lucrurile de atunci până azi?

P.S. La 15 iunie 1889 se stingea din viaţă Mihai Eminescu.

„Toate-s vechi şi nouă toate”

Vă propun un mic exerciţiu de istorie. Articolul ce urmează a fost scris de Mihai Eminescu şi publicat în Timpul, anul 1882:

„Observăm că unirea între grupurile opoziţiei nu-i face multă plăcere Românului. Onorabilii confraţi găsesc că deosebirile între sinceri – liberali şi sincer – conservatori sunt atât de mari încât nu e cu putinţă a se stabili o programă comună, că grupurile sunt una numai în negaţiune, pentru a forma un partid obstrucţionist ş.a.m.d. Când lipseşte ideea răsare numaidecât un cuvânt nou care nu prea are înţeles, dar care ţine locul ideii. […]

Este sau nu adevărat că prezidentul acestei Adunări a numit-o compusă din oameni vrednici de puşcărie şi carantină? Este sau nu adevărat că nu există, între şefii partidului chiar, nimenea care să crează în onestitatea acestui partid? Daca n-ar fi decât această mărturisire, ea ar fi îndeajuns pentru a face cu neputinţă perpetuarea la guvern a unor asemenea elemente. Stigmatizaţi de chiar şefii lor cu epitetul de putregaie şi de oameni corupţi, orice ar pretinde că vor să facă de acu-nainte, la ce ne putem aştepta de la ei? Din coada de câine sită de mătasă nu se face. Corupţia dinlăuntrul partidului, vânătoarea brutală după aur şi influenţă ar fi motive îndeajuns pentru ca toţi oamenii de bine, fie chiar deosebiţi în principii, să se unească în contră-le, nu pentru a opune reforme la reforme, ci pentru a restabili domnia celei mai vulgare onestităţi, celui mai vulgar spirit de echitate. Nu poate o naţie să fie pururea condusă de ne-adevăr şi de corupţiune. Nu i se poate spune zi cu zi ce progrese enorme face, în acelaşi timp în care membrii ei sunt scoşi în vânzare ca vitele la târg. Nu se poate vorbi de sporirea avuţiei publice în acelaşi timp în care populaţiunea decreşte pe-un pământ roditor şi înzestrat cu toate de natură. Nu se poate vorbi de progresul luminii când nici trei la sută nu ştiu citi şi scrie.

Când toate concurg pentru a dovedi că domnia ignoranţei şi cupidităţii privilegiate e cu neputinţă în România şi că ceea ce se cere înainte de toate e un guvern onest, ni se spune că unii din opoziţie sunt prea liberali, alţii prea reacţionari şi că o unire între ei nu e cu putinţă. Noi credem însă că sunt o sumă de lucruri cari n-au a face cu subtilităţile teoretice ale deosebirii între principii liberale şi conservatoare. Asemenea deosebiri nu mai pot exista între partide de vreme ce principiile supreme nici nu sunt în discuţie. […]

Ceea ce simţim cu toţii însă sunt relele reale cari bântuie ţara, rele cari nici au a face măcar cu principiile conservatoare sau cu cele liberale şi pentru a căror înlăturare nu se cere dialectică şi oratorie, ci muncă, echitate şi adevăr. Mizeria materială şi morală a populaţiunilor, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, păsuirile, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la dreptul vorbind, cu cutari sau cutari principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de naturi catilinare, de oameni de nimic pentru a guverna. Chiar numai tendenţa, clar formulată, ca statul să fie guvernat de oameni de cea mai elementară probitate şi să’nceteze de-a fi mărul de ceartă între cavaleri de industrie şi de facem-treburi, cuprinde un întreg program faţă cu aceia cari nu cred în nimic şi pentru cari principiile politice n-au fost decât pretexte de-a parveni şi de-a se îmbogăţi.”

Vi se pare că s-au schimbat în vreun fel lucrurile de atunci până azi?

P.S. La 15 iunie 1889 se stingea din viaţă Mihai Eminescu.

Postat de pe data de 15 iun., 2010 in categoria Cultură, Evenimente, Opinii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 1,358 ori.

Publica un raspuns