Spusele de mai sus îi aparţin poetului Adrian Păunescu şi, dacă le-am privi rupte din context, am putea reacţiona afirmativ sau nu. Unii cred şi simt exact la fel. Alţii cred în portocaliu. Eu cred exact ca Păunescu. Şi îmi asum această credinţă. Mă doare însă că am avut ghinionul să trăiesc vremuri interesante… Pornind de la cartelele pentru pâine, uleiul greţos sau altele ce se dădeau raţional, trecând prin iluzoria democraţie care acum ne duce cu paşi repezi spre sfârşit…

Dacă spusele poetului Adrian Păunescu le luăm după ce am citit în prealabil articolul său din Jurnalul Naţional, aproape rămânem fără glas. Eu, sincer, am transpirat din tălpi până în creştet şi mi s-a pus un nod în gât… Am mai extras un citat. „Acum, la această răspântie, n-am mai mult de spus contemporanilor mei decât că ar fi păcat să ne despărţim supăraţi”. Da asta scrie Adrian Păunescu în Jurnalul Naţional într-un editorial cutremurător. Într-o scrisoare trimisă copiilor săi, dar care ni se adresează totodată şi nouă, celor care am citit sau nu versurile lui, dar absolut sigur celor care am găsit libertatea în Cenaclul „Flacăra” şi apoi linişte în „Totuşi iubirea”.  Adrian Păunescu, omul care a deranjat regimul lui Ceauşescu pentru puterea lui de a pune în mişcare masele, omul care a găsit puterea după Revoluţie să iasă public şi să vorbească, să scrie şi să viseze şi-a anunţat practic plecarea dintre noi. Este grav bolnav şi este conştient de drumul său în această lume. Are puterea să o spună. Să şi-o asume. Probabil mulţi dintre noi am înnebuni dacă am fi în locul său. Adrian Păunescu are însă puterea să scrie. Să aştepte demn ieşirea din scenă. Sunt însă convins că Adrian Păunescu este conştient că va rămâne mereu în lumea asta, în mintea celor care au visat o generaţie în blues jeans, în mintea celor care au crezut cu adevărat că am putea să ne batem cu munţii pentru libertate, în mintea celor care au simţit că totuşi, există iubire…

Nu pot scrie mai mult. Am recitit textul lui Adrian Păunescu şi, sincer, parcă nu îmi vine să cred. Mă întreb doar de ce??? Şi ştiu că ar avea încă atâtea de spus…

Dacă vreţi să cititi scrisoarea, iată linkul: http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/scrisoare-catre-urmasii-mei-547283.html

Vă place Păunescu? Ataşez două poeme ale sale:

Eu sunt eu

Trenuri somnoroase pleacă întrebând
Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,
Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Fără îndoială, aş părea suspect.

Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.
Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,
Pe aeroporturi parcă aş da foc.

Încordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mă simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.

Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.

Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.

Pun pistolu-n ceafă la aviator,
Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

Vreau după acestea pe acest pământ
Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.

Rugă pentru părinţi

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.

Nu are cum să plece dintre noi, nu-i aşa?!

„Societatea, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge”

Spusele de mai sus îi aparţin poetului Adrian Păunescu şi, dacă le-am privi rupte din context, am putea reacţiona afirmativ sau nu. Unii cred şi simt exact la fel. Alţii cred în portocaliu. Eu cred exact ca Păunescu. Şi îmi asum această credinţă. Mă doare însă că am avut ghinionul să trăiesc vremuri interesante… Pornind de la cartelele pentru pâine, uleiul greţos sau altele ce se dădeau raţional, trecând prin iluzoria democraţie care acum ne duce cu paşi repezi spre sfârşit…

Dacă spusele poetului Adrian Păunescu le luăm după ce am citit în prealabil articolul său din Jurnalul Naţional, aproape rămânem fără glas. Eu, sincer, am transpirat din tălpi până în creştet şi mi s-a pus un nod în gât… Am mai extras un citat. „Acum, la această răspântie, n-am mai mult de spus contemporanilor mei decât că ar fi păcat să ne despărţim supăraţi”. Da asta scrie Adrian Păunescu în Jurnalul Naţional într-un editorial cutremurător. Într-o scrisoare trimisă copiilor săi, dar care ni se adresează totodată şi nouă, celor care am citit sau nu versurile lui, dar absolut sigur celor care am găsit libertatea în Cenaclul „Flacăra” şi apoi linişte în „Totuşi iubirea”.  Adrian Păunescu, omul care a deranjat regimul lui Ceauşescu pentru puterea lui de a pune în mişcare masele, omul care a găsit puterea după Revoluţie să iasă public şi să vorbească, să scrie şi să viseze şi-a anunţat practic plecarea dintre noi. Este grav bolnav şi este conştient de drumul său în această lume. Are puterea să o spună. Să şi-o asume. Probabil mulţi dintre noi am înnebuni dacă am fi în locul său. Adrian Păunescu are însă puterea să scrie. Să aştepte demn ieşirea din scenă. Sunt însă convins că Adrian Păunescu este conştient că va rămâne mereu în lumea asta, în mintea celor care au visat o generaţie în blues jeans, în mintea celor care au crezut cu adevărat că am putea să ne batem cu munţii pentru libertate, în mintea celor care au simţit că totuşi, există iubire…

Nu pot scrie mai mult. Am recitit textul lui Adrian Păunescu şi, sincer, parcă nu îmi vine să cred. Mă întreb doar de ce??? Şi ştiu că ar avea încă atâtea de spus…

Dacă vreţi să cititi scrisoarea, iată linkul: http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/scrisoare-catre-urmasii-mei-547283.html

Vă place Păunescu? Ataşez două poeme ale sale:

Eu sunt eu

Trenuri somnoroase pleacă întrebând
Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,
Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Fără îndoială, aş părea suspect.

Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.
Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,
Pe aeroporturi parcă aş da foc.

Încordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mă simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.

Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.

Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.

Pun pistolu-n ceafă la aviator,
Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

Vreau după acestea pe acest pământ
Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.

Rugă pentru părinţi

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.

Nu are cum să plece dintre noi, nu-i aşa?!

Postat de pe data de 22 iun., 2010 in categoria Civism, Cultură. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 1,078 ori.

2 Raspunsuri pentru “„Societatea, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge””

  1. Dan Masca spune:

    Adrian , sa ii dea Dumnezeu sanatate. In rest sa auzim de bine ca nu incepe si nu se termina lumea cu Paunescu Adrian.

    • Adrian Giurgea spune:

      sincer? asteptam o asemenea reactie, dar nu de la tine Dane. Asa e, nu cu Paunescu incepe lumea si nu se termina… cu el… au fost si altii ca el si poate vor mai fi si mai mari de atat… aici vorbeam de un sentiment, de o traire sau de trairi, de libertate si de puterea de a supravietui vremilor…

Publica un raspuns