PORTRET DE REVOLUŢIONAR : IOAN RAŢIU
(19 aug. 1828 – 4 dec. 1902)
– preluare –
S-a născut la Turda în 19 august 1828. Şcoala primară a început-o în oraşul natal şi a continuat-o la Blaj. Tot aici a absolvit gimnaziul, însă cei doi ani postgimnaziali de filozofie, echivalenţi cu liceul, i-a încheiat la Cluj în anul şcolar 1846-1847. În toamna anului 1847 a revenit la Blaj şi s-a înscris la seminarul teologic.
Dovedindu-se înzestrat intelectual, episcopia greco-catolică blăjană l-a trimis la Facultatea de Teologie a Universităţii din Budapesta. În capitala Ungariei a devenit martor al declanşării revoluţiei la 15 martie 1848.
Reformele adoptate de Dieta ungară, ce-şi ţinea şedinţele la Bratislava, i-au insuflat speranţa că ele se vor extinde şi în Transilvania şi vor contribui la emanciparea socială şi naţionala a românilor ardeleni din starea de inferioritate în care s-au aflat până în 1848. Dar curând şi-a dat seama, la fel ca ceilalţi tineri intelectuali conaţionali, că liderii nobilimii liberale ce-au format Guvernul provizoriu la Pesta, nu vor acorda naţionalităţilor din fostul regat feudal de dinainte de 1526 pe care voiau să-l reînvie, egalitatea în drepturi cu maghiarii. De aceea, revenit acasă a participat la cele trei Adunări naţionale de la Blaj şi a aderat la hotarârile acestora. Fiindcă Dieta nobiliară a Transilvaniei, întrunită la Cluj în 29 mai, n-a luat în dezbatere revendicările formulate la a doua Adunare din 15-17 mai, la a treia din 15-25 septembrie s-a decis constituirea unor gărzi naţionale organizate sub forma legiunilor sau prefecturilor, pentru cucerirea cu armele în mâini a drepturilor ce le erau refuzate.
Organizarea legiunilor a început în octombrie 1848, dupa ce s-a produs ruptura între Curtea imperială de la Viena şi Guvernul ungar de la Pesta, care a determinat transformarea revoluţiei în război civil. Asemenea majorităţii tinerilor intelectuali români, Ioan Raţiu care în 1848 avea 20 de ani, s-a înrolat iniţial în legiunea a XI organizată în comitatul Turda, dupa cum rezultă din memoriile lui Ioan Ciurileanu. Acesta îl menţionează pe I. Raţiu printre cei opt tribuni ai legiunii, împreună cu care a participat în decembrie la acţiunile militare menite să oprească pătrunderea în Transilvania a insurgentilor, veniţi din Ungaria sub comanda generalului Iosif Bem. Acelaşi Ciurileanu spune că tribunului I. Raţiu i-a revenit misiunea de a apăra poziţiile de sub poalele Meseşului, de la Grebeniş. Tot el relatează că legiunea din care făcea parte şi tribunul I. Raţiu, în 18 decembrie a luptat cu trupele lui Bem, reuşind să reziste două ore. Din ianuarie 1849, la comanda legiunii a XI a fost numit, de Comitetul naţional, Simion Balint. Sub comanda lui S. Balint, I. Raţiu a participat în primăvara anului 1849 la apărarea Munţilor Apuseni contra atacurilor unităţilor ungare conduse de Hatvani şi Kemény Farkas.
După înfrângerea revoluţiei de către austrieci cu ajutorul armatei ţariste, în 1850, I. Raţiu şi-a continuat studiile, însă nu la teologie, ci la Facultatea de Drept de la Viena, pe care a absolvit-o în 1854. Doctoratul l-a susţinut însă în 1857 la Facultatea de Drept din Budapesta.
A efectuat apoi practica de avocat la Cluj şi Alba Iulia până în 1860. Din 1861 şi-a deschis biroul de avocat în oraşul natal şi s-a implicat în procesele de apărare a ţăranilor contra foştilor stăpâni care încercau să-i deposedeze îndeosebi de proprietăţile obşteşti. Concomitent s-a afirmat şi în acţiunile politice, fiind ales vicecomite al comitatului Turda. În 1863 va demisiona din aceasta funcţie şi va deveni deputat în Dieta de la Sibiu care a adoptat legile ce consfinţeau egalitatea în drepturi a românilor cu maghiarii şi saşii. Nu va participa însă la Dieta nobiliara de la Cluj din 1865 care va anula legile favorabile românilor.
În 1866 tratativele pentru încheierea dualismului devenind publice, a susţinut petiţia adoptată în octombrie la Braşov şi Turda şi a prezentat-o personal împăratului Francisc Iosif care l-a primit în audienţă în ultima zi a acestui an. El s-a numărat şi între susţinătorii „Pronunciamentului de la Blaj” adoptat în 15 mai 1868 la Blaj. În 1867-1868 s-a situat între partizanii adoptării tacticii pasiviste faţă de legile adoptate în Dieta Ungariei, iar 1869 îşi va aduce contribuţia la înfiinţarea Partidului Naţional Român din Transilvania. Va contribui, de asemenea, la unificarea acestui partid cu acela al românilor din Banat, Crişana şi Maramureş în 1881 şi va deveni unul din membrii comitetului său central. La conferinţa PNR din 1887 I. Raţiu va deveni unul din vicepreşedinţii partidului. Întrucât George Baritiu va renunţa la funcţia de preşedinte al PNR care i-a fost oferită în anul precedent, I. Raţiu va conduce partidul pâna în 1890. El va fi reales vicepreşedinte şi în conferinţa PNR din 1892, alături de Eugen Brote ca reprezentant al tribuniştilor. Intraţi în PNR în 1887, tribuniştii se vor manifesta ca adepţi ai activismului preconizat de episcopul Şaguna, susţinut şi de succesorul său. Străduindu-se să menţina unitatea partidului, împreună cu George Pop de Băseşti, la conferinţa din 1892 I. Raţiu va accepta propunerea de a se înainta un memorandum împăratului de la Viena. De aceea tribuniştii vor fi de acord cu desemnarea lui ca preşedinte al PNR. Memorandul va fi redactat şi dus la Viena de o delegaţie de 300 de persoane. Însă împăratul de la Viena nu o va primi, deoarece se pregătea să meargă la Budapesta unde i s-a pregătit o primire festivă cu prilejul comemorării a 25 de ani de la încheierea dualismului.
Împotriva semnatarilor Memorandului, guvernul ungar va iniţia un proces care va avea loc la Cluj în 1894. Cu prilejul procesului, I. Raţiu a rostit celebrele cuvinte privind obligaţia oricărui popor de a lupta pentru drepturile naţionale şi nu de a le cerşi. Pentru atitudinea lui la proces, tribunalul de la Cluj l-a condamnat la închisoare, pe care-a suportat-o la Seghedin până în 1895, când va fi graţiat de împărat, împreună cu ceilalţi memorandişti.
Ultimii ani ai vieţii i-au fost umbriţi de criza prin care a trecut PNR din cauza tribuniştilor activişti. I. Raţiu s-a stins din viaţă în 1902, el rămânând în conştiinţa contemporanilor ca un model de luptător pentru emanciparea şi unificarea românilor din Transilvania, Crişana şi Maramureş cu fraţii lor de peste Carpaţi într-un stat naţional unitar.
PORTRET DE REVOLUŢIONAR : IOAN RAŢIU
PORTRET DE REVOLUŢIONAR : IOAN RAŢIU
(19 aug. 1828 – 4 dec. 1902)
– preluare –
S-a născut la Turda în 19 august 1828. Şcoala primară a început-o în oraşul natal şi a continuat-o la Blaj. Tot aici a absolvit gimnaziul, însă cei doi ani postgimnaziali de filozofie, echivalenţi cu liceul, i-a încheiat la Cluj în anul şcolar 1846-1847. În toamna anului 1847 a revenit la Blaj şi s-a înscris la seminarul teologic.
Dovedindu-se înzestrat intelectual, episcopia greco-catolică blăjană l-a trimis la Facultatea de Teologie a Universităţii din Budapesta. În capitala Ungariei a devenit martor al declanşării revoluţiei la 15 martie 1848.
Reformele adoptate de Dieta ungară, ce-şi ţinea şedinţele la Bratislava, i-au insuflat speranţa că ele se vor extinde şi în Transilvania şi vor contribui la emanciparea socială şi naţionala a românilor ardeleni din starea de inferioritate în care s-au aflat până în 1848. Dar curând şi-a dat seama, la fel ca ceilalţi tineri intelectuali conaţionali, că liderii nobilimii liberale ce-au format Guvernul provizoriu la Pesta, nu vor acorda naţionalităţilor din fostul regat feudal de dinainte de 1526 pe care voiau să-l reînvie, egalitatea în drepturi cu maghiarii. De aceea, revenit acasă a participat la cele trei Adunări naţionale de la Blaj şi a aderat la hotarârile acestora. Fiindcă Dieta nobiliară a Transilvaniei, întrunită la Cluj în 29 mai, n-a luat în dezbatere revendicările formulate la a doua Adunare din 15-17 mai, la a treia din 15-25 septembrie s-a decis constituirea unor gărzi naţionale organizate sub forma legiunilor sau prefecturilor, pentru cucerirea cu armele în mâini a drepturilor ce le erau refuzate.
Organizarea legiunilor a început în octombrie 1848, dupa ce s-a produs ruptura între Curtea imperială de la Viena şi Guvernul ungar de la Pesta, care a determinat transformarea revoluţiei în război civil. Asemenea majorităţii tinerilor intelectuali români, Ioan Raţiu care în 1848 avea 20 de ani, s-a înrolat iniţial în legiunea a XI organizată în comitatul Turda, dupa cum rezultă din memoriile lui Ioan Ciurileanu. Acesta îl menţionează pe I. Raţiu printre cei opt tribuni ai legiunii, împreună cu care a participat în decembrie la acţiunile militare menite să oprească pătrunderea în Transilvania a insurgentilor, veniţi din Ungaria sub comanda generalului Iosif Bem. Acelaşi Ciurileanu spune că tribunului I. Raţiu i-a revenit misiunea de a apăra poziţiile de sub poalele Meseşului, de la Grebeniş. Tot el relatează că legiunea din care făcea parte şi tribunul I. Raţiu, în 18 decembrie a luptat cu trupele lui Bem, reuşind să reziste două ore. Din ianuarie 1849, la comanda legiunii a XI a fost numit, de Comitetul naţional, Simion Balint. Sub comanda lui S. Balint, I. Raţiu a participat în primăvara anului 1849 la apărarea Munţilor Apuseni contra atacurilor unităţilor ungare conduse de Hatvani şi Kemény Farkas.
După înfrângerea revoluţiei de către austrieci cu ajutorul armatei ţariste, în 1850, I. Raţiu şi-a continuat studiile, însă nu la teologie, ci la Facultatea de Drept de la Viena, pe care a absolvit-o în 1854. Doctoratul l-a susţinut însă în 1857 la Facultatea de Drept din Budapesta.
A efectuat apoi practica de avocat la Cluj şi Alba Iulia până în 1860. Din 1861 şi-a deschis biroul de avocat în oraşul natal şi s-a implicat în procesele de apărare a ţăranilor contra foştilor stăpâni care încercau să-i deposedeze îndeosebi de proprietăţile obşteşti. Concomitent s-a afirmat şi în acţiunile politice, fiind ales vicecomite al comitatului Turda. În 1863 va demisiona din aceasta funcţie şi va deveni deputat în Dieta de la Sibiu care a adoptat legile ce consfinţeau egalitatea în drepturi a românilor cu maghiarii şi saşii. Nu va participa însă la Dieta nobiliara de la Cluj din 1865 care va anula legile favorabile românilor.
În 1866 tratativele pentru încheierea dualismului devenind publice, a susţinut petiţia adoptată în octombrie la Braşov şi Turda şi a prezentat-o personal împăratului Francisc Iosif care l-a primit în audienţă în ultima zi a acestui an. El s-a numărat şi între susţinătorii „Pronunciamentului de la Blaj” adoptat în 15 mai 1868 la Blaj. În 1867-1868 s-a situat între partizanii adoptării tacticii pasiviste faţă de legile adoptate în Dieta Ungariei, iar 1869 îşi va aduce contribuţia la înfiinţarea Partidului Naţional Român din Transilvania. Va contribui, de asemenea, la unificarea acestui partid cu acela al românilor din Banat, Crişana şi Maramureş în 1881 şi va deveni unul din membrii comitetului său central. La conferinţa PNR din 1887 I. Raţiu va deveni unul din vicepreşedinţii partidului. Întrucât George Baritiu va renunţa la funcţia de preşedinte al PNR care i-a fost oferită în anul precedent, I. Raţiu va conduce partidul pâna în 1890. El va fi reales vicepreşedinte şi în conferinţa PNR din 1892, alături de Eugen Brote ca reprezentant al tribuniştilor. Intraţi în PNR în 1887, tribuniştii se vor manifesta ca adepţi ai activismului preconizat de episcopul Şaguna, susţinut şi de succesorul său. Străduindu-se să menţina unitatea partidului, împreună cu George Pop de Băseşti, la conferinţa din 1892 I. Raţiu va accepta propunerea de a se înainta un memorandum împăratului de la Viena. De aceea tribuniştii vor fi de acord cu desemnarea lui ca preşedinte al PNR. Memorandul va fi redactat şi dus la Viena de o delegaţie de 300 de persoane. Însă împăratul de la Viena nu o va primi, deoarece se pregătea să meargă la Budapesta unde i s-a pregătit o primire festivă cu prilejul comemorării a 25 de ani de la încheierea dualismului.
Împotriva semnatarilor Memorandului, guvernul ungar va iniţia un proces care va avea loc la Cluj în 1894. Cu prilejul procesului, I. Raţiu a rostit celebrele cuvinte privind obligaţia oricărui popor de a lupta pentru drepturile naţionale şi nu de a le cerşi. Pentru atitudinea lui la proces, tribunalul de la Cluj l-a condamnat la închisoare, pe care-a suportat-o la Seghedin până în 1895, când va fi graţiat de împărat, împreună cu ceilalţi memorandişti.
Ultimii ani ai vieţii i-au fost umbriţi de criza prin care a trecut PNR din cauza tribuniştilor activişti. I. Raţiu s-a stins din viaţă în 1902, el rămânând în conştiinţa contemporanilor ca un model de luptător pentru emanciparea şi unificarea românilor din Transilvania, Crişana şi Maramureş cu fraţii lor de peste Carpaţi într-un stat naţional unitar.
