Împodobitul casei înainte de venirea Moșului e o altă îndeletnicire care a fost tradusă în cea mai dulce limbă română. N-am inventat noi bradul de Crăciun, dar sunt aproape sigur c-am fost primii care l-am scos pe balcon. Cu globuri, cu luminițe, cu bomboane, cu tot ce trebuie. De ce? Păi cum de ce? Păi din același motiv pentru care ne facem vile mari, deși n-avem nevoie de ele, din același motiv pentru care ne luăm mașini scumpe în rate pe care nu le mai putem plăti, din același motiv pentru care murim o săptămână întreagă de foame ca să ne permitem o seară de fițe prin cluburi. Pentru vecini, ca să vadă lumea, ca să fim la modă, ca să vadă fiecare concetățean că noi ne-am pregătit cum se cuvine pentru marea sărbătoare. Și n-ajunge doar bradul scos pe balcon, ci e nevoie și de un aranjament cu luminițe pe care-l lipim la geam cu fața spre exterior. Din nou, ca să-l poată vedea mai bine lumea care trece pe stradă, evident.

Felicitările electronice sunt o completare firească a isteriei cu mesajele, dar nu la nivel personal, ci instituțional. Orice instituție publică, orice companie, orice entitate, organizație sau cum vreți să-i mai spunem, care se respectă musai obligatoriu trebuie să trimită o felicitare la toată baza de date a colaboratorilor de peste an. Nu-i bai că-n acel an poate n-ai colaborat deloc, că te-ai certat cu colaboratorul cu pricina, ori că nu dai doi bani pe el, important e să-i trimiți răvașul electronic, altfel ești de neam prost. În fond, nu te costă nimic. Deci hai, nu fi insensibil, trimite te rog felicitări! Felicitări care ajung între altele și la mine. În medie cam câte 50-70 pe zi. Credeți că cineva are răbdare să citească vreme de vreo două săptămâni 70 de urări zilnic? Cât de pătruns de spiritul Crăciunului trebuie să fii ca să faci treaba asta?

Colindatul instituțional e un obicei de dată mai recentă. S-a răspândit la nivel obsesiv, stereotipic, carevasăzică instituționalizat, abia în ultimii (să zicem așa ochiometric) cinci ani. Așa se face că Inspectoratul de Poliție are un mini-cor de colindători care umblă pe la mai toate instituțiile descentralizate din județ și nu numai. Așa se face că Primăria sau Consiliul Județean e ultra-ocupată acum cu primitul colindătorilor, așa se face că toate ansamblurile profesioniste ori mai puțin profesioniste de muzică populară au o agendă calculată la secundă, umblând pe la mai toate instituțiile de stat. Și lista continuă, într-atât de obsesiv încât la un moment dat ai impresia că toată lumea colindă pe toată lumea. Ceea ce e formidabil. Gândiți-vă doar la un șir de permutări cu un număr mare, cât de dificil e de pus în practică. E ca un fel de mersul trenurilor la metroul din Paris, ori programul de decolări și aterizări de pe aeroportul Heathrow – Londra.

Obiceiuri tradițional-urbane de Crăciun (III)

Împodobitul casei înainte de venirea Moșului e o altă îndeletnicire care a fost tradusă în cea mai dulce limbă română. N-am inventat noi bradul de Crăciun, dar sunt aproape sigur c-am fost primii care l-am scos pe balcon. Cu globuri, cu luminițe, cu bomboane, cu tot ce trebuie. De ce? Păi cum de ce? Păi din același motiv pentru care ne facem vile mari, deși n-avem nevoie de ele, din același motiv pentru care ne luăm mașini scumpe în rate pe care nu le mai putem plăti, din același motiv pentru care murim o săptămână întreagă de foame ca să ne permitem o seară de fițe prin cluburi. Pentru vecini, ca să vadă lumea, ca să fim la modă, ca să vadă fiecare concetățean că noi ne-am pregătit cum se cuvine pentru marea sărbătoare. Și n-ajunge doar bradul scos pe balcon, ci e nevoie și de un aranjament cu luminițe pe care-l lipim la geam cu fața spre exterior. Din nou, ca să-l poată vedea mai bine lumea care trece pe stradă, evident.

Felicitările electronice sunt o completare firească a isteriei cu mesajele, dar nu la nivel personal, ci instituțional. Orice instituție publică, orice companie, orice entitate, organizație sau cum vreți să-i mai spunem, care se respectă musai obligatoriu trebuie să trimită o felicitare la toată baza de date a colaboratorilor de peste an. Nu-i bai că-n acel an poate n-ai colaborat deloc, că te-ai certat cu colaboratorul cu pricina, ori că nu dai doi bani pe el, important e să-i trimiți răvașul electronic, altfel ești de neam prost. În fond, nu te costă nimic. Deci hai, nu fi insensibil, trimite te rog felicitări! Felicitări care ajung între altele și la mine. În medie cam câte 50-70 pe zi. Credeți că cineva are răbdare să citească vreme de vreo două săptămâni 70 de urări zilnic? Cât de pătruns de spiritul Crăciunului trebuie să fii ca să faci treaba asta?

Colindatul instituțional e un obicei de dată mai recentă. S-a răspândit la nivel obsesiv, stereotipic, carevasăzică instituționalizat, abia în ultimii (să zicem așa ochiometric) cinci ani. Așa se face că Inspectoratul de Poliție are un mini-cor de colindători care umblă pe la mai toate instituțiile descentralizate din județ și nu numai. Așa se face că Primăria sau Consiliul Județean e ultra-ocupată acum cu primitul colindătorilor, așa se face că toate ansamblurile profesioniste ori mai puțin profesioniste de muzică populară au o agendă calculată la secundă, umblând pe la mai toate instituțiile de stat. Și lista continuă, într-atât de obsesiv încât la un moment dat ai impresia că toată lumea colindă pe toată lumea. Ceea ce e formidabil. Gândiți-vă doar la un șir de permutări cu un număr mare, cât de dificil e de pus în practică. E ca un fel de mersul trenurilor la metroul din Paris, ori programul de decolări și aterizări de pe aeroportul Heathrow – Londra.

Postat de pe data de 23 dec., 2010 in categoria Civism. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 667 ori.

Publica un raspuns