Unul din primele şocuri pe care le-am suferit în contact cu Occidentul a fost în 1999, secolul trecut, când am devenit pentru prima oară, timp de o săptămână, turist în Austria, Germania şi Franţa. Şocul a venit, să zic aşa, de la o minusculă emblemă cu dată ce trebuia aplicată pe o pagină din urmă a primului meu paşaport. Şi pentru care am aşteptat, îmi amintesc bine, vreo 3 săptămâni. Fără să-i pricep, pe atunci, relevanţa şi semnificaţiile.

                Am şi acum acel paşaport cu poza mea de licean cuminte, cu ochelari şi cărare pe stânga, privind visător spre obiectiv. Viza Schengen, pentru că despre ea este vorba, nu s-a şters încă, deşi pagina ei s-a îngălbenit vizibil. Abia după ce, începând din Austria, am sesizat că autostrada nu mai e secţionată de frontiere, viza a început să câştige oareşce sens în mintea mea. Era un fel de parolă de acces, pentru mine, est-europeanul venit din fostul lagăr sovietic, în grădina fără graniţe a vestului. Îmi amintesc că la început am avut un sentiment de dezorientare, pe măsură ce conştientizam consecinţele dispariţiei graniţelor. Toată geografia pe care o ştiam din şcoală avea graniţa ca reper. Şi nu e deloc lucru simplu să poţi gândi harta unei părţi de continent ştiind că graniţele, de fapt, nu mai sunt acolo decât virtual, cumva simbolic.

                Adevăratul şoc a venit însă ca o izbucnire adolescentină, de furie. Conversam diplomatic pe franţuzeşte cu gazda mea din Montigny-le-Bretonneux, când, fiindcă era vorba despre ceva politic (domnul, respectabil, îmi amintea sprijinul acordat Axei de către România în al doilea război mondial) – mi-a cerut subit paşaportul. Pesemne, nu mai văzuse până atunci unul din est. L-a răsfoit până a dat de viza Schengen şi mi-a arătat-o demonstrativ, punând degetul pe data de valabilitate. Mi-a explicat că i se pare un fel de stigmat pe care trebuie să îl port numai pentru că vin din România. Şi mi-a mai spus şi că el circulă în spaţiul Schengen nmai cu buletinul. Era un lucru ce mi se părea, la vremea aceea, absolut fabulos. Îmi amintesc că m-am încruntat, înţelegând unde bate partenerul meu de dialog. Cred că acela a fost momentul când am început să mă simt discriminat faţă de Europa cea mare şi puternică, din care, încă, noi românii nu făceam parte.

                Al doilea moment de asemenea revoltă a fost oarecum inutil. Călătoream la Madrid în iarna lui 2006 şi plecam, eu şi soţia mea, ca cetăţeni non-UE urmând să ne întoarcem ca cetăţeni UE în anul următor. Implicit, am stat la o coadă diferită şi am trecut de controlul vamal în altă parte decât europenii de drept. Cu adevărat umilitor a fost faptul că trebuia să avem o sumă de bani asupra noastră, un act oficial prin care eram invitaţi în Spania de un cetăţean cu rezidenţă, şi că această invitaţie a trebuit verificată un sfert de oră de ofiţerul vamal până ni s-a permis să trecem. Ca să nu mai vorbim de întrebările ce ni s-au pus, toate jenante, privind scopul şi durata vizitei ş.a.

                Nu pot decât să mă bucur că aceste simptome ale marginalităţii şi discriminării s-au epuizat aproape total. Şi să sper că ultima miză de anvergură, acceptarea noastră în spaţiul Schengen, din 2011 încolo, va fi câştigată.

Dumitru-Mircea BUDA

Stigmatul unei vize

Unul din primele şocuri pe care le-am suferit în contact cu Occidentul a fost în 1999, secolul trecut, când am devenit pentru prima oară, timp de o săptămână, turist în Austria, Germania şi Franţa. Şocul a venit, să zic aşa, de la o minusculă emblemă cu dată ce trebuia aplicată pe o pagină din urmă a primului meu paşaport. Şi pentru care am aşteptat, îmi amintesc bine, vreo 3 săptămâni. Fără să-i pricep, pe atunci, relevanţa şi semnificaţiile.

                Am şi acum acel paşaport cu poza mea de licean cuminte, cu ochelari şi cărare pe stânga, privind visător spre obiectiv. Viza Schengen, pentru că despre ea este vorba, nu s-a şters încă, deşi pagina ei s-a îngălbenit vizibil. Abia după ce, începând din Austria, am sesizat că autostrada nu mai e secţionată de frontiere, viza a început să câştige oareşce sens în mintea mea. Era un fel de parolă de acces, pentru mine, est-europeanul venit din fostul lagăr sovietic, în grădina fără graniţe a vestului. Îmi amintesc că la început am avut un sentiment de dezorientare, pe măsură ce conştientizam consecinţele dispariţiei graniţelor. Toată geografia pe care o ştiam din şcoală avea graniţa ca reper. Şi nu e deloc lucru simplu să poţi gândi harta unei părţi de continent ştiind că graniţele, de fapt, nu mai sunt acolo decât virtual, cumva simbolic.

                Adevăratul şoc a venit însă ca o izbucnire adolescentină, de furie. Conversam diplomatic pe franţuzeşte cu gazda mea din Montigny-le-Bretonneux, când, fiindcă era vorba despre ceva politic (domnul, respectabil, îmi amintea sprijinul acordat Axei de către România în al doilea război mondial) – mi-a cerut subit paşaportul. Pesemne, nu mai văzuse până atunci unul din est. L-a răsfoit până a dat de viza Schengen şi mi-a arătat-o demonstrativ, punând degetul pe data de valabilitate. Mi-a explicat că i se pare un fel de stigmat pe care trebuie să îl port numai pentru că vin din România. Şi mi-a mai spus şi că el circulă în spaţiul Schengen nmai cu buletinul. Era un lucru ce mi se părea, la vremea aceea, absolut fabulos. Îmi amintesc că m-am încruntat, înţelegând unde bate partenerul meu de dialog. Cred că acela a fost momentul când am început să mă simt discriminat faţă de Europa cea mare şi puternică, din care, încă, noi românii nu făceam parte.

                Al doilea moment de asemenea revoltă a fost oarecum inutil. Călătoream la Madrid în iarna lui 2006 şi plecam, eu şi soţia mea, ca cetăţeni non-UE urmând să ne întoarcem ca cetăţeni UE în anul următor. Implicit, am stat la o coadă diferită şi am trecut de controlul vamal în altă parte decât europenii de drept. Cu adevărat umilitor a fost faptul că trebuia să avem o sumă de bani asupra noastră, un act oficial prin care eram invitaţi în Spania de un cetăţean cu rezidenţă, şi că această invitaţie a trebuit verificată un sfert de oră de ofiţerul vamal până ni s-a permis să trecem. Ca să nu mai vorbim de întrebările ce ni s-au pus, toate jenante, privind scopul şi durata vizitei ş.a.

                Nu pot decât să mă bucur că aceste simptome ale marginalităţii şi discriminării s-au epuizat aproape total. Şi să sper că ultima miză de anvergură, acceptarea noastră în spaţiul Schengen, din 2011 încolo, va fi câştigată.

Dumitru-Mircea BUDA

Postat de pe data de 1 dec., 2010 in categoria Civism, România în lume. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 726 ori.

Publica un raspuns