Marius Chivu se întreabă, e drept, între paranteze, în ultimul număr al Dilemei Vechi, dacă Europa citeşte. Articolul contabilizează cifrele unor sondaje ale revistei Kulturreport din Stuttgart dar şi concluziile unui studiu al lui Angus Phillips, universitar britanic, privind interesul pentru carte ca obiect de achiziţie/ împrumut în Europa contemporană. Cum era şi de aşteptat, rezultatele nu-s câtuşi de puţin îmbucurătoare pentru viitorul lecturii de carte, mai ales pentru portughezi (dintre care, se arată, aproape jumătate – 49% – declară cu mâna pe inimă că n-au citit nicio carte în viaţa lor) , ciprioţi (cu 43% de subiecţi  pentru care cartea e un obiect extraterestru) . Nici nemţii sau britanicii nu mai par atât de fascinaţi de mirajul lecturii , cam un sfert dintre ei mărturisind aceeaşi înstrăinare faţă de citit.

                Încă mai interesante se dovedesc cifrele pentru nordici, unde se pare că frigul e un catalizator al cititului masiv la gura sobei. De departe, Finlanda pare cea mai „cititoare” dintre naţiile europene: cetăţenilor ei nu le ajung cărţile cumpărate şi mai împrumută fiecare, în medie, încă 15 cărţi pe an din bibliotecile publice.  De asemenea , cam 60% dintre suedezi şi danezi citesc mai mult de 5 titluri anual.

                Desigur, Angus Phillips are şi câteva explicaţii sociologice, de altfel imediate şi de bun-simţ. Atât de evidente încât te întrebi dacă ele chiar sunt valabile. În primul rând, el pune deficitul de lectură al europenilor pe seama concurenţei acerbe a altor forme media, a scăderii numărului de ore de timp liber, dar vorbeşte şi despre înlocuirea cărţii ca instrument de formare personală şi culturală de către tinerii ultimelor valuri. Sincer, niciunul dintre aceste argumente nu mi se pare total convingător. Iată de ce: lectura a fost dintotdeauna concurată de alte forme de comunicare. Mă îndoiesc că în secolul XIX nu vor fi existat destule tentaţii colaterale capabile să răpească atenţia potenţialilor cititori de la lectură. Evident că nu aveau aura de seducţie vizuală şi sonoră, de interactivitate extremă, a Internetului şi televiziunii digitale de azi, dar mecanismele lor trebuie că funcţionau similar.

                  La fel, nu ştiu dacă antinomia timp de lucru / timp liber e relevantă. În fond, majoritatea timpului de muncă a omului postmodern se petrece în celebrul cubicle corporatist, pe care l-au adoptat până şi redacţiile ziarelor. Biroul a devenit spaţiul prin excelenţă al activităţii zilnice în era postindustrială. Adevărul e însă că statul la birou înseamnă şi destui timpi morţi, pe care ne complacem de regulă în a-i petrece cât mai nefolositor cu putinţă. E straniu că găsim zeci de minute din timpul de lucru pentru a socializa online – că majoritatea forumurilor sunt pline de comentarii postate ziua la prânz şi că reţelele de socializare au trafic plin la aceleaşi ore. Şi totuşi, nu reuşim să alocăm un minim interval din aceste zeci de minute lecturii unei cărţi.  Nu mai puţin discutabil mi se pare argumentul mutării centrului de formare personală înspre alte forme şi zone, culturale sau nu. Nu cred că majoritatea tinerilor din urmă cu un secol ţineau morţiş să se formeze citindu-i pe clasici sau urmând îndeaproape şcoala filosofiei germane. Cartea a fost dintotdeauna element formativ autentic pentru elite.

                De-aici pleacă şi eroarea sondajului şi a concluziilor prezentate de Marius Chivu: se confundă lectura ca experienţă fundamentală, revelatorie (acea lectură care într-adevăr schimbă sau marchează esenţial o existenţă) cu un fenomen de masă. Or, faptul că un sfert dintre cetăţenii marilor imperii culturale ale secolului trecut nu au citit în viaţa lor o carte mi se pare irelevant pentru statutul lecturii în timpurile postmoderne.  Fără îndoială că şi ei consumă de fapt literatură, dar nu pe aceea a elitelor sau, cel puţin, nu pe aceea considerată oficial literatură. Citesc literatură, probabil, fără a realiza efectiv că o fac.  Ar trebui discutat în detaliu, aici, care categorii de scrieri au considerat sondajele cu pricina că reprezintă literatură şi care nu. S-ar putea să apară suprize. De asemenea, cele 15 cărţi împrumutate pe an de unii nordici sunt la fel deirelevante pentru lectură ca act cultural. Ce ne facem oare dacă dintre ele 13 sunt best-seller-uri fără nicio valoare estetică? Oare nu era acelaşi lucru dacă nu erau citite deloc ci înlocuite cu o telenovelă?

                Dacă din logica sondajelor izbutim însă să eliminăm tentaţia de a da verdicte (apocaliptice) cu privire la viitorul literaturii (cum e acela că în curând ne-am putea pomeni cu mai mulţi scriitori decât cititori) s-ar putea să aflăm lucruri interesante despre mutaţia gustului şi a sensibilităţii lumii de azi şi despre migrarea lecturii spre alte forme de redare şi experienţă a scrisului. În metrourile din Londra, Madrid, Budapesta sau Viena am văzut, în ultimii 2-3 ani, sute de tineri răsfoind, pe ecrane tactile, cărţi în format electronic. Multe din ele trebuie că erau manuale, rezumate, cărţi de popularizare şi altele. Dar mai mult ca sigur unele erau cărţi bune, cărţi adevărate. La fel ca şi acelea pe care le citesc, de vreun deceniu încoace, pe monitoare imense cu tub catodic, studenţii de la University of London sau Universidad Complutense. Îmbătrânirea cărţii ca entitate culturală nu înseamnă câtuşi de puţin şi sfârşitul lecturii. Cât despre cel al literaturii, despre el s-a vorbit deja de atâtea ori încât e limpede că este, el însuşi, literatură…

Dumitru-Mircea BUDA

Unde ne sunt cititorii

Marius Chivu se întreabă, e drept, între paranteze, în ultimul număr al Dilemei Vechi, dacă Europa citeşte. Articolul contabilizează cifrele unor sondaje ale revistei Kulturreport din Stuttgart dar şi concluziile unui studiu al lui Angus Phillips, universitar britanic, privind interesul pentru carte ca obiect de achiziţie/ împrumut în Europa contemporană. Cum era şi de aşteptat, rezultatele nu-s câtuşi de puţin îmbucurătoare pentru viitorul lecturii de carte, mai ales pentru portughezi (dintre care, se arată, aproape jumătate – 49% – declară cu mâna pe inimă că n-au citit nicio carte în viaţa lor) , ciprioţi (cu 43% de subiecţi  pentru care cartea e un obiect extraterestru) . Nici nemţii sau britanicii nu mai par atât de fascinaţi de mirajul lecturii , cam un sfert dintre ei mărturisind aceeaşi înstrăinare faţă de citit.

                Încă mai interesante se dovedesc cifrele pentru nordici, unde se pare că frigul e un catalizator al cititului masiv la gura sobei. De departe, Finlanda pare cea mai „cititoare” dintre naţiile europene: cetăţenilor ei nu le ajung cărţile cumpărate şi mai împrumută fiecare, în medie, încă 15 cărţi pe an din bibliotecile publice.  De asemenea , cam 60% dintre suedezi şi danezi citesc mai mult de 5 titluri anual.

                Desigur, Angus Phillips are şi câteva explicaţii sociologice, de altfel imediate şi de bun-simţ. Atât de evidente încât te întrebi dacă ele chiar sunt valabile. În primul rând, el pune deficitul de lectură al europenilor pe seama concurenţei acerbe a altor forme media, a scăderii numărului de ore de timp liber, dar vorbeşte şi despre înlocuirea cărţii ca instrument de formare personală şi culturală de către tinerii ultimelor valuri. Sincer, niciunul dintre aceste argumente nu mi se pare total convingător. Iată de ce: lectura a fost dintotdeauna concurată de alte forme de comunicare. Mă îndoiesc că în secolul XIX nu vor fi existat destule tentaţii colaterale capabile să răpească atenţia potenţialilor cititori de la lectură. Evident că nu aveau aura de seducţie vizuală şi sonoră, de interactivitate extremă, a Internetului şi televiziunii digitale de azi, dar mecanismele lor trebuie că funcţionau similar.

                  La fel, nu ştiu dacă antinomia timp de lucru / timp liber e relevantă. În fond, majoritatea timpului de muncă a omului postmodern se petrece în celebrul cubicle corporatist, pe care l-au adoptat până şi redacţiile ziarelor. Biroul a devenit spaţiul prin excelenţă al activităţii zilnice în era postindustrială. Adevărul e însă că statul la birou înseamnă şi destui timpi morţi, pe care ne complacem de regulă în a-i petrece cât mai nefolositor cu putinţă. E straniu că găsim zeci de minute din timpul de lucru pentru a socializa online – că majoritatea forumurilor sunt pline de comentarii postate ziua la prânz şi că reţelele de socializare au trafic plin la aceleaşi ore. Şi totuşi, nu reuşim să alocăm un minim interval din aceste zeci de minute lecturii unei cărţi.  Nu mai puţin discutabil mi se pare argumentul mutării centrului de formare personală înspre alte forme şi zone, culturale sau nu. Nu cred că majoritatea tinerilor din urmă cu un secol ţineau morţiş să se formeze citindu-i pe clasici sau urmând îndeaproape şcoala filosofiei germane. Cartea a fost dintotdeauna element formativ autentic pentru elite.

                De-aici pleacă şi eroarea sondajului şi a concluziilor prezentate de Marius Chivu: se confundă lectura ca experienţă fundamentală, revelatorie (acea lectură care într-adevăr schimbă sau marchează esenţial o existenţă) cu un fenomen de masă. Or, faptul că un sfert dintre cetăţenii marilor imperii culturale ale secolului trecut nu au citit în viaţa lor o carte mi se pare irelevant pentru statutul lecturii în timpurile postmoderne.  Fără îndoială că şi ei consumă de fapt literatură, dar nu pe aceea a elitelor sau, cel puţin, nu pe aceea considerată oficial literatură. Citesc literatură, probabil, fără a realiza efectiv că o fac.  Ar trebui discutat în detaliu, aici, care categorii de scrieri au considerat sondajele cu pricina că reprezintă literatură şi care nu. S-ar putea să apară suprize. De asemenea, cele 15 cărţi împrumutate pe an de unii nordici sunt la fel deirelevante pentru lectură ca act cultural. Ce ne facem oare dacă dintre ele 13 sunt best-seller-uri fără nicio valoare estetică? Oare nu era acelaşi lucru dacă nu erau citite deloc ci înlocuite cu o telenovelă?

                Dacă din logica sondajelor izbutim însă să eliminăm tentaţia de a da verdicte (apocaliptice) cu privire la viitorul literaturii (cum e acela că în curând ne-am putea pomeni cu mai mulţi scriitori decât cititori) s-ar putea să aflăm lucruri interesante despre mutaţia gustului şi a sensibilităţii lumii de azi şi despre migrarea lecturii spre alte forme de redare şi experienţă a scrisului. În metrourile din Londra, Madrid, Budapesta sau Viena am văzut, în ultimii 2-3 ani, sute de tineri răsfoind, pe ecrane tactile, cărţi în format electronic. Multe din ele trebuie că erau manuale, rezumate, cărţi de popularizare şi altele. Dar mai mult ca sigur unele erau cărţi bune, cărţi adevărate. La fel ca şi acelea pe care le citesc, de vreun deceniu încoace, pe monitoare imense cu tub catodic, studenţii de la University of London sau Universidad Complutense. Îmbătrânirea cărţii ca entitate culturală nu înseamnă câtuşi de puţin şi sfârşitul lecturii. Cât despre cel al literaturii, despre el s-a vorbit deja de atâtea ori încât e limpede că este, el însuşi, literatură…

Dumitru-Mircea BUDA

Postat de pe data de 1 dec., 2010 in categoria Civism, Cultură, Educație, IT, Opinii, Opinii, Timp liber. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 1,189 ori.

Publica un raspuns