Alta morală, alt comportament, alte rezultate: CAROL I

Sâmbătă 26 martie, s-au împlinit 130 de ani de la ziua de  26 martie 1881  când Carol I era proclamat primul rege al României. Devenea astfel primul monarh al unei dinastii care avea să conducă ţara până în 1947, când la putere au venit comuniştii.

Carol venise în România din Germania în 1866, adus de politicienii români, în frunte cu liberalul Ion Brătianu, să conducă o ţară aflată în haos după exilarea fostului domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti, Alexandru Ioan Cuza.

Întrucât în 1866 expirau cei 7 ani pentru care Marile Puteri acceptaseră conducerea provinciilor Româneşti sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, se prefigura, conform înţelegerii, despărţirea Moldovei de Ţara Românească şi intrarea lor sub influenţa Rusiei şi imperiului Otoman. Pentru a se putea păstra şi consolida unificarea, era neapărată nevoie, cât mai repede cu putinţă, să fie numit în fruntea Ţărilor Române a unui principe înrudit cu marile monarhii europene, lucru care putea fi o garanţie a păstrării unificării provinciilor.

Recomandat de Napoleon al III-lea, cu care era înrudit, Carol, sau prinţul Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, a fost proclamat domnitor al ţării la 10 mai 1866, titlu pe care şi-l va păstra timp de 15 ani, până la 26 martie 1881, când a fost proclamat rege al României. În începutul domniei lui Carol I, prima măsură a fost, în 29 iunie 1866, adoptarea primei Constituţii a României.

Dupa obţinerea independenţei şi proclamarea regatului (10 mai 1881), sub conducerea sa, România cunoaşte o puternică dezvoltare: se construiesc instalaţii pentru rafinarea petrolului, întreprinderi forestiere, fabrici de hârtie, ciment, se dezvoltă sistemul bancar, având ca pivot Banca Naţională a României (înfiinţată în 1880), se construiesc căi ferate, sunt amenajate porturile dunărene şi portul Constanţa, este construit podul de la Cernavodă, sunt modernizate drumurile.

În Bucureşti s-au construit clădiri impunătoare: Ateneul Român, Casa de Economii şi Consemnaţiuni, Palatul Poştelor (actualul Muzeu Naţional de Istorie), Biblioteca Universitară, Palatul Cotroceni, iar la Sinaia, castelul Peleş, o adevarată bijuterie arhitectonică. Tânărul domnitor era descris de apropiaţi ca un om rece, punctual, ordonat, dominat de simţul datoriei, preocupat de prestigiul dinastiei şi de problemele Ţării. Era un spirit metodic şi meticulos, gestionându-şi singur arhiva. Se documenta permanent în cele mai variate domenii, studierea istoriei românilor ocupând un loc de frunte între preocupările sale. Citea presa internă şi externă, colecţiona arme, tablouri, carte veche şi rară, numeroase manuscrise achiziţionate din propriile resurse financiare fiind dăruite ulterior Academiei sau Bibliotecii Universitare pe care a înfiinţat-o şi care-i purta numele. Extrem de punctual, era deranjat de lejeritatea românilor în aceasta privinţă, nu de puţine ori, la diferite ocazii, dăruindu-le ceasornice unor oameni politici. Cunoştea şi vorbea franceza şi engleza, asimilând destul de rapid şi româna. Fire introvertită, rareori destăinuind cuiva gândurile şi planurile sale, nu avea prieteni intimi, ci numai consilieri. Nu şi-a format o camarilă, mărturisindu-şi dispreţul faţă de cei care încercau să-i câstige favorurile măgulindu-l. În schimb, pe cei care s-au situat împotriva sa în anumite momente, i-a iertat sau i-a promovat în funcţii de răspundere, mulţi devenindu-i partizani (A. Candiano-Popescu, D.A. Sturdza).

A fost înmormântat în necropola regală de la Curtea de Arges. Lua astfel sfârşit cea mai îndelungată domnie din istoria românilor şi cea mai bogată în realizări: obţinerea independenţei de stat, mărirea hotarelor Ţării (cu Dobrogea, prin Tratatul de la Berlin din 1878, şi cu Cadrilaterul, prin Tratatul de la Bucureşti din 1913), asigurarea ieşirii la mare prin modernizarea portului Constanţa şi construirea primului pod peste Dunăre, la Cernavodă, creşterea prestigiului Ţării în exterior, modernizare şi dezvoltare în toate domeniile vieţii sociale, asigurarea stabilităţii politice după moartea sa prin desemnarea şi formarea lui Ferdinand ca succesor.

Prin testament a lasat donatii importante Academiei Române, Fundaţiilor Regale, Fundaţiei Universitare, Orfelinatului Ferdinand din Văleni (jud. Vaslui), Bisericilor Ortodoxă şi Catolică din România, Bisericii Protestante din Bucureşti şi altor instituţii, pentru burse de studiu în România şi în străinătate. A creat şi finanţat fundaţii, instituţii culturale, a sprijinit numeroase opere culturale şi de binefacere, a sprijinit cu fonduri apariţia unor lucrări fundamentale pentru cultura româna.

Postat de pe data de 27 mart., 2011 in categoria Civism, Evenimente. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 1,196 ori.

Publica un raspuns