Destinul însuşi a vrut cu tot dinadinsul ca „Anatomia unei negaţii. (Scrierile lui Eugen Ionescu în limba română, 1927-1940)” să aibă şansa unei istorii neobişnuite. Se ştie că Gelu Ionescu nu a putut-o publica timp de 18 ani (manuscrisul fiind predat editurii Minerva încă în 1973), deşi cenzura nu putea reproşa nimic autorului, evident în afară de subiectul propriu-zis. Numai scoaterea de la index a lui Eugen Ionescu a putut da undă verde tiparului, şi astfel cartea a ieşit, în cele din urmă, în 1991.

Prima nuanţare pe care trebuie să o facem în lectura cărţii e, deci, aceea a celor treizeci de ani trecuţi de la terminarea ei. Iar aici, fireşte, intrăm pe terenul unei dispute vechi – în ce măsură e afectat fondul unei cărţi de critică literară de schimbarea epocilor? Argumente ar fi suficiente atât pentru răspunsurile radicale (afirmând sau infirmând expunerea cărţii la istorie) cât şi pentru unele mai moderate. Personal, cred că „Anatomia unei negaţii” e o carte despre un Eugen Ionescu văzut în anii 60 şi că, oricât de adevărat în sine, „personajul” a cărui imagine se reconstituie din efluviile scrisului său românesc e, totuşi, incomplet, din două motive fundamentale. Primul ar fi acela că, cu tot dezgheţul şaizecist intens mediatizat, Gelu Ionescu îşi scrie cartea tot sub comunism, iar acest amănunt rămâne impregnat, vrând-nevrând, în textură. Asta nu are de-a face cu persoana lui Gelu Ionescu, un individ absolut exemplar prin rectitudinea sa morală şi prin consecvenţa anti-comunistă care l-a şi împins la exil, în cele din urmă, ca să nu mai vorbim de cariera lui la Europa Liberă. Ţine, mai degrabă, de acel concept ambiguu al inconştientului colectiv în contextul căruia a fost scrisă cartea. Al doilea motiv e parţialitatea şi disocierea de la care proiectul critic al lui Gelu Ionescu se revendică – „Anatomia unei negaţii” e studiul de caz al unui Eugen Ionescu tânăr şi român, care e diferit de cel matur şi francez. Teza, desigur, are o carieră considerabilă şi e un argument solid de dezbatere. În plus, poate fi extrapolată la general: cum anume trebuie înţeles un scriitor care aparţine în tinereţe unei culturi (cultura lui maternă, în cazul lui Ionescu) iar maturitatea şi-o desăvârşeşte într-alta? Or, fiind vorba aici şi despre problema expresiei, a limbii care nu mai este aceeaşi în cele două existenţe culturale ale scriitorului, lucrurile se complică îngrijorător.

Pentru Gelu Ionescu lucrurile sunt tranşate cât se poate de clar – există un Eugen Ionescu român, cu un destin românesc, care, alături de dramaturgul francez, poate forma o imagine totală a scriitorului. Astfel înţeles, şi cred că aceasta e şi înţelegerea autorului, aspiraţia lui Gelu Ionescu e cel mult pe jumătate împlinită în carte. Un proiect care, poate, trebuie să rămână aşa cum este. De altfel, criticul vorbea foarte limpede despre două volume, încă în textul din 1973: „… credem că imaginea completă pe care ne-am făcut-o despre personalitatea şi opera lui Eugen Ionescu va putea fi cunoscută numai când, după apariţia celui de-al doilea volum (ce va fi consacrat creaţiei de după 1950), cele două părţi vor sta faţă în faţă, se vor privi şi oglindi una în cealaltă.

Citește tot>>

Un tratat de anatomie literară

Destinul însuşi a vrut cu tot dinadinsul ca „Anatomia unei negaţii. (Scrierile lui Eugen Ionescu în limba română, 1927-1940)” să aibă şansa unei istorii neobişnuite. Se ştie că Gelu Ionescu nu a putut-o publica timp de 18 ani (manuscrisul fiind predat editurii Minerva încă în 1973), deşi cenzura nu putea reproşa nimic autorului, evident în afară de subiectul propriu-zis. Numai scoaterea de la index a lui Eugen Ionescu a putut da undă verde tiparului, şi astfel cartea a ieşit, în cele din urmă, în 1991.

Prima nuanţare pe care trebuie să o facem în lectura cărţii e, deci, aceea a celor treizeci de ani trecuţi de la terminarea ei. Iar aici, fireşte, intrăm pe terenul unei dispute vechi – în ce măsură e afectat fondul unei cărţi de critică literară de schimbarea epocilor? Argumente ar fi suficiente atât pentru răspunsurile radicale (afirmând sau infirmând expunerea cărţii la istorie) cât şi pentru unele mai moderate. Personal, cred că „Anatomia unei negaţii” e o carte despre un Eugen Ionescu văzut în anii 60 şi că, oricât de adevărat în sine, „personajul” a cărui imagine se reconstituie din efluviile scrisului său românesc e, totuşi, incomplet, din două motive fundamentale. Primul ar fi acela că, cu tot dezgheţul şaizecist intens mediatizat, Gelu Ionescu îşi scrie cartea tot sub comunism, iar acest amănunt rămâne impregnat, vrând-nevrând, în textură. Asta nu are de-a face cu persoana lui Gelu Ionescu, un individ absolut exemplar prin rectitudinea sa morală şi prin consecvenţa anti-comunistă care l-a şi împins la exil, în cele din urmă, ca să nu mai vorbim de cariera lui la Europa Liberă. Ţine, mai degrabă, de acel concept ambiguu al inconştientului colectiv în contextul căruia a fost scrisă cartea. Al doilea motiv e parţialitatea şi disocierea de la care proiectul critic al lui Gelu Ionescu se revendică – „Anatomia unei negaţii” e studiul de caz al unui Eugen Ionescu tânăr şi român, care e diferit de cel matur şi francez. Teza, desigur, are o carieră considerabilă şi e un argument solid de dezbatere. În plus, poate fi extrapolată la general: cum anume trebuie înţeles un scriitor care aparţine în tinereţe unei culturi (cultura lui maternă, în cazul lui Ionescu) iar maturitatea şi-o desăvârşeşte într-alta? Or, fiind vorba aici şi despre problema expresiei, a limbii care nu mai este aceeaşi în cele două existenţe culturale ale scriitorului, lucrurile se complică îngrijorător.

Pentru Gelu Ionescu lucrurile sunt tranşate cât se poate de clar – există un Eugen Ionescu român, cu un destin românesc, care, alături de dramaturgul francez, poate forma o imagine totală a scriitorului. Astfel înţeles, şi cred că aceasta e şi înţelegerea autorului, aspiraţia lui Gelu Ionescu e cel mult pe jumătate împlinită în carte. Un proiect care, poate, trebuie să rămână aşa cum este. De altfel, criticul vorbea foarte limpede despre două volume, încă în textul din 1973: „… credem că imaginea completă pe care ne-am făcut-o despre personalitatea şi opera lui Eugen Ionescu va putea fi cunoscută numai când, după apariţia celui de-al doilea volum (ce va fi consacrat creaţiei de după 1950), cele două părţi vor sta faţă în faţă, se vor privi şi oglindi una în cealaltă.

Citește tot>>

Postat de pe data de 12 apr., 2010 in categoria Recenzii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 157 ori.

Publica un raspuns