E un alt exemplu revelator despre cum lucrează identitatea Monicăi Lovinescu în propria favoare, nu atât pentru a câştiga vreun capital de imagine ci pentru a se pune la adăpost, pentru a-şi construi refugii şi soluţii alternative. E o identitate care nu-şi îngăduie să fie conturbată de la rectitudinea ei neînduplecată, refugiindu-se într-un discurs ce argument ce şi exemplifică autodisciplina.

S-a întâmplat să ne referim la intertextualitatea fundamentală a scrisului Monicăi Lovinescu, configurat autoreferenţial ca o serie de scriituri suprapuse aceloraşi evenimente esenţiale, oferind căi de acces din poziţii diferite către acestea şi permiţând judecarea lor prin mutarea perspectivelor (am adăuga acum şi faptul că evenimentul e de regulă comprehensibil pe de-a-ntregul dacă se reuşeşte recompunerea tuturor perspectivelor din care e relatat). Ei bine, tot despre intertextualitate vorbeşte ea însăşi, însă într-un comentariu dedicat romanului lui Daniel Vighi Însemnare despre anii din urmă. E unul dintre textele critice de greutate ale volumului V din Unde scurte. Analiza e aplicată şi exactă, remarcând, pe rând, apropierea scriitorului de Musil (semnalată şi de alţi comentatori, după cum Monica Lovinescu precizează), respectiv intertextualismul, pe care autoarea îl consideră neesenţial, relevant „doar în măsura în care, la urma urmei, Cervantes însuşi a fost un fel de intertextualist avant la lettre, polemizând cu romanele de cavalerie ale timpului”[1]. Dimpotrivă, valoarea cărţii se află în altă parte, întrucât aceasta „nu pare a fi un roman cu program, pornit din teoretizările optzeciste”[2].

Până în acest punct, cronica romanului lui Vighi a fost un conspect de fineţe al poziţiilor exprimate de criticii din ţară, faţă de care Monica e solidară însă cu măsură, mai degrabă reţinută şi condescendentă. Orice cronică e, pentru ea, pretextul unei reorientări în spaţiul discursului public al criticii româneşti, un fel de actualizare cu sensuri şi efecte identitare a propriei autorităţi. Scriiind din exil, ea are acest privilegiu al viziunii de ansamblu, dar şi atu-ul de a avea, uneori, ultimul cuvânt. Poate nu un cuvânt care să răstoarne total imaginea unui scriitor, aşa cum s-a compus ea în receptarea imediată a criticii româneşti, dar în orice caz unul esenţializant, atent la nuanţe şi permiţându-şi libertatea de a indica implicaţii subversive. Dincolo de toate, e un cuvânt în care intervine criteriul etic, cel care individualizează de fapt autoritatea Monicăi Lovinescu între celelalte discursuri dominante ale criticii româneşti.

În cazul de faţă, Monica Lovinescu preferă o perspectivă comparatistă, alăturând lui Daniel Vighi un (tânăr) romancier francez, apropiat ca vârstă: Jean-Philippe Toussaint, format pe filiera noului roman francez din anii 50 şi asemănător, în ceea ce autoarea numeşte „descrierea minuţioasă, obiectală” care „predomină” lui Alain Robbe-Grillet. Prin comparaţie, şi Vighi i se pare Monicăi că „oboseşte realitatea”, cu amendamentul că „el o face pentru a putea trece dincolo, în timp ce Toussaint se complate, până la capătul fiecăreia dintre cele trei cărţi ale sale, în explorarea nesemnificativului, a unui fel de zone marginale ale vieţii, asemenea zonelor ce înconjoară marile oraşe”[3]. Diferenţa e explicabilă, iar autoarea o recunoaşte imediat „E drept că aceşti doi scriitori aparţin unor spaţii – nu numai livresc – diferite[4]. Dacă „spaţiul” lui Toussaint putem bănui cum este, să vedem în schimb în ce mod îi apare spaţiul românesc scriitoarei: „Şi al României într-atât de suprasaturate de istorie – şi ce istorie! – încât te-ai putea aştepta ca toate personajele din toate romanele să fie prezentate în starea-limită în care se află şi locuitorii ţării”[5]. Tocmai pentru că înlocuieşte reuşeşte prin sugestii ceea ce nu îşi poate permite prin directeţe, pentru că, aşa cum scrie Monica Lovinescu, „învăluie textul cu o culoare de umbră, de „n-a fost să fie””, care e „uneori mai pregnantă decât ţipătul declarat”, literatura lui Vighi e „de cea mai vădită calitate[6].

Structura estetică a cronicii, aceea care trebuie să raporteze despre validitatea literară a cărţii, e încheiată. De altfel, cu un palmares semnificativ de expresii fericite, de sintagme remarcabile, care încadrează corect romanul într-o direcţie a prozei europene (franceze, în acest caz, pentru că e cea mai la îndemână). Remarcându-i originalitatea, filiera, descendenţele şi înregistrând liniile majore ale receptării lui în ţară. Urmează, desigur, proba etică, cea care măsoară relaţia controversată şi incomodă dintre literatură şi realitatea socială a României. Daniel Vighi e citat cu un articol din Caiete Critice în care amendează interesul literaturii pentru „temele vieţii banal cotidiene” în detrimentul „marilor frământări”. Poziţia din articol e corectă, etic, şi aplaudată pe măsură de scriitoare. Numai că rostul citatului e, de fapt, o recomandare implicită, aceea de a acorda această poziţie teoretică la propria literatură. Romanul, rezultă cumva indirect, face exact pe dos: adică se lasă sedus de prospectul refugiului în cotidian. Indirect, acuza de „fugă” din faţa problemelor reale, a dramelor autentice ale lumii româneşti, e direcţionată asupra textualismului generaţiei optzeci, în vreme ce Daniel Vighi „scapă” cu un tratament încurajator: „În ce-l priveşte pe Daniel Vighi, care n-a aparţinut, din câte ştim, la modul declarativ curentului textualist, s-ar putea ca Don Quijote să-i fi slujit şi ca un sprijin în primii paşi spre o astfel de revenire, nu neapărat spre un model sau altul, ci, cum singur o spune, spre „marile probleme”. Deocamdată, ni se pare a fi încă la stadiul marilor tristeţi”[7].

Un moment-cheie pe care îl consemnează, în septembrie 1989, inserturile de jurnal din Pragul e venirea la Paris a lui Mircea Iorgulescu, pentru a cere azil politic. Monica Lovinescu mai are un prilej de a se sustrage temporar tensiunii acumulate în preajma Revoluţiei şi îşi notează cum demarează de îndată procedura-standard de primire a noilor exilaţi – o emisiune la „Radio Europa Liberă” şi un interviu care cade în responsabilitatea Veronicăi Soule. Ne interesează, în consemnarea acestui eveniment, acelaşi tip de intertextualitate – pentru că jurnalul Monicăi aminteşte imediat textul de protest al lui Iorgulescu difuzat sub anonimat la Europa Liberă, acum fiind momentul de a-i deconspira identitatea (ceea ce nu putuse autoarea face la rugămintea deja dispărutului Vlad Georgescu).

Clipa de refugiu în rutina autoprotectoare a primirii noilor-veniţi e printre ultimele ipostaze de acest gen pe care Monica Lovinescu le trăieşte şi le consemnează. De altfel, discuţia din Teze şi Antiteze cu Mircea Iorgulescu e reflectată şi de o altă notă de jurnal, iar una din ultimele cronici care reiau instrumentele protestului public faţă de oprimarea disidenţei din ţară e cea din 29 septembrie 1989, când un lung text al Monicăi Lovinescu enumeră cu patetism numele celor persecutaţi pentru proteste. Obiectivele includ acum erodarea imaginii regimului Ceauşescu, sau a ceea ce a mai rămas neatins din ea în ochii Occidentului. Sintaxa scriitoarei e premonitorie şi apasă, într-un ritm sacadat, clapele aceloraşi argumente radicale în favoarea răsturnării regimului. Decredibilizarea lui a atins cote fără precedent, iar intelectualii arestaţi la domiciliu, ca şi protestele lor trimise la organele mass-media din Occident sunt argumente pe care emisiunea mizează. „ Dacă vocile opoziţiei, crede Monica Lovinescu, ar fi cu totul reduse la tăcere, se ştie îndeajuns în Occident pentru ca imaginea regimului să continue mai departe a fi descrisă şi înfierată în mass-media de aici, ca numele – şi uneori operele – celor care au grăit o dată să fie mereu auzite[8]. Pentru analiza noastră, ne pare semnificativă încărcătura persuasivă atent administrată a discursului, strădania de a crea o imagine a unei Românii în care cazurile de disidenţă sunt copleşitor de numeroase iar regimul începe, treptat, să piardă controlul.

E un text cu dublă finalitate şi cu dublu orizont de aşteptare. Pe de-o parte e difuzat din Occident pentru Occident, iar din această directivă de lucru obiectivele lui sunt operaţionalizate în sensul unei recapitulări retorice a ceea ce am putea numi, sperăm nu abuziv, o „imagologie” occidentală a disidenţei româneşti. De cealaltă parte e orizontul publicului românesc, căruia emisiunea trebuie să-i confirme  că protestul intelectualilor români are efect, că e decisiv în ochii străinătăţii. Mai trebuie să îi sugereze şi imperativitatea coalizării cu protestatarii, motiv pentru care disidenţii sunt numiţi punctual, accentuându-se detaliul că regimul încearcă să-i controleze şi înfrângă prin izolare.  Aici, discursul public al Monicăi se luptă cu spaima de a lua o iniţiativă în colectiv, organizat, a unei societăţi în care, paradoxal, sub mascarada retoricii comuniste a proprietăţii colective şi a traiului în comun, conştiinţele au fost forţate să refuze comunitatea, să se refugieze în interioritate, să se autoizoleze.

La fel de relevant ni se pare modul în care Monica Lovinescu uzează aici de exemplaritate. Am remarcat mai devreme retorica persuasivă a discursului. Ea provine din rostirea aproape mistică a numelor disidenţilor, punctându-se cu exaltare reperele protestelor lor şi ecourile acestora. Astfel, Mircea Dinescu „se află mai departe într-un fel de stare de arest la domiciliu. Cu trei echipe de schimb pentru a supraveghea puterea verbului său”[9]. Scriitoarea se grăbeşte să adauge, convingător şi încurajator: „În tot acest timp, verbul se răspândeşte mai departe[10]. Momentul de criză e unul când evanescenţa aparentă a verbului îi reprezintă adevărata putere. Neavând unde să rămână, „verba volant” şi îşi înfăptuiesc misiunea protestatară. Deşi poemele lui protestatare sunt traduse numai în Germania şi Budapesta, cronicara se grăbeşte să declame ameninţător: „se anunţă traduceri şi în alte capitale”[11].

O altă figură „emblematică”, aşa cum Monica Lovinescu însăşi o numeşte, pentru disidenţa românească, Doina Cornea, e evocată la fel de patetic şi persuasiv: „Cine, de pildă, din Occident, după ce a zărit-o pe Doina Cornea, filmată de Televiziunea Belgiană, mai poate uita imaginea acestei femei, în privirea căreia se putea citi o pasiune neînduplecată pentru adevăr?”[12] Cât despre Andrei Pleşu, „Să ni-l închipuim în exilul lui de la Tescani. Cultura noastră are în el pe filosoful prin excelenţă al artei, şi pe unul din cei mai plini de har scriitori. Cultura noastră, da. Regimul, nu.”[13]. Şi, puţin mai departe, „”Buruiana” Pleşu a fost smulsă din grădina Bucureşti, pentru a fi aruncată la Tescani, unde să întâlnească umbra unui alt mare exilat, George Enescu. […] Surghiunul lui Pleșu continuă să fie un scandal”[14]

Scandalul e generalizat, de altfel, prin fiecare caz de protest. Dan Petrescu, de la Iaşi, cu scrisoarea lui deschisă către Occident, universitarii ieşeni Luca Piţu şi Al. Călinescu, Gabriel Andreescu sau Ştefan Aug. Doinaş, ajuns, cum spune Monica Lovinescu, să „retrăiască obsedantul deceniu în obsedantul prezent (e a doua oară cînd i se ia dreptul de semnătură: prima oară în timpul realismului socialist, a doua în era multilateral dezvoltatului umanism ceauşist)[15]

Ne-am permite să subliniem că Monica Lovinescu uzează aici de un argument favorit al ei, această echivalare a cenzurii de la sfârşitul deceniului opt cu cea din era proletcultistă. E o modalitate eficientă de a indica inconsecvenţa cu sine şi labilitatea regimului, ajuns de ani buni să îşi contrazică promisiunile de „dezgheţ” şi „libertate estetică” lansate în jurul lui 1965 o dată cu succesiunea lui Gheorghiu Dej prin Ceauşescu. [16]

Dan Hăulică, Octavian Paler, Mihai Şora sau Alexandru Paleologu completează ritualul de parole magice prin care textul Monicăi Lovinescu denunţă falimentul regimului ceauşist. Ei sunt opuşi, în aceeaşi dialectică exemplară şi persuasivă, „marii enigme a alunecărilor de conştiinţă[17] care, adaugă ea, „riscă să nu mai lase dintr-un om şi dintr-o operă decât nişte ruine”.

Pentru că încercam să aproximăm câteva pagini mai devreme funcţionarea binomului est-etic în scriitura Monicăi Lovinescu, putem să conchidem din acest ultim pasaj redat din Unde scurte V că scriitoarea îl invocă în fiecare ocazie ca pe un marker infailibil al corectitudinii, în acest caz particular el separând eroii în pozitivi şi negativi. Pentru cei buni, mărturia se configurează de la sine iar gesturile lor îşi asigură perenitatea în memorie (lucru care ne-am dori să fi fost în totalitate confirmat de anii de după Revoluţie). Pentru ceilalţi, urmează Judecata de Apoi a posterităţii, când vor trebui să răspundă în faţa conştiinţei publice pentru actele lor, pentru demisiile morale. E o proiecţie idealistă a viitorului, pe care, din păcate, evoluţia postcomunistă a lumii şi a culturii româneşti a infirmat-o.

Rămâne aproape un mister cum Monica Lovinescu reuşeşte să ia pulsul, dar şi întreaga cardiogramă şi tomografia, României ce dă în clocot în ultimele două luni ale lui 1989. O face cu o precizie extatică, am spune, atentă însă, instinctiv, să evite implicarea afectivă directă. Jurnalul spiralat din Pragul consemnează telefoane primite (de la Mihnea Berindei, Mihai Dinu Gheorghiu, BBC etc.), numeroase scrisori şi misive, dar putem numai să presupunem complicatele circuite prin care informaţiile ajungeau la sursele ei. O zvonerie care azi, în lumea Internetului, ar părea incredibilă, îşi arată eficacitatea colosală de fiecare dată.

Jurnalul şi cronicile din Unde scurte au, din această pricină, şi rolul unei arhive dinamice, al unei baze de date simbolice: aceste două scriituri ordonează şi cataloghează, pentru acces ulterior rapid, avalanşa de informaţii şi cronologia lor, ca şi sursele – întotdeauna sursele fiind foarte atent reţinute. [18]

 Am început incursiunea în jocul identităţilor Monicăi Lovinescu din volumul V al Undelor scurte cu observarea unui paradox: acela că desfăşurarea Revoluţiei din 1989 e tratată mult sub nivelul afectiv la care ne-am fi aşteptat, din partea unui intelectual care a făcut un apostolat impresionant timp de o jumătate de secol tocmai acestui eveniment. Presupuneam, totodată, că putem intui în această evidenţă a reţinerii şi a evaziunii textuale, a inhibiţiei instinctive. Această retractilitate ne pare că provine nu doar din luciditatea sceptică a scriitoarei, ci mai degrabă dintr-o nevoie psihică de protecţie a propriei identităţi.

Ne întrebăm acum: care erau reperele identităţii Monicăi Lovinescu pe care scriitura din Pragul se străduia să le conserve, asigurându-le o securitate vremelnică pe măsură ce disidenţa din România făcea întocmai exact ceea ce ea îi prescrisese că trebuie să facă din urmă cu cel puţin treizeci de ani? Ce elemente definitorii ale acestei identităţi se retrăgeau în vechile lor reflexe şi habitudini, în gesturile exersate o viaţă întreagă de militanta de-a dreptul fanatică împotriva comunismului şi a ceauşismului retrograd, din calea avalanşei de informaţii ce anunţau iminentul sfârşit al regimului?

Convingerea noastră e că textele din Pragul mărturisesc o subconştientă dezarmare, o perplexitate a conştiinţei scriitoarei în faţa evenimentelor. E o stare de scurtă durată, din care psihicul ei robust şi raţionalitatea elastică, adaptabilă, îşi revin repede. Dar cu atât mai mult semnificativă şi dramatică. Asistăm în unele pasaje din carte – în special în acelea care consemnează desfăşurarea Revoluţiei, la un seism identitar: o conştiinţă e programată să lupte într-un război de uzură, să ducă lupte de gherilă cu un adversar monstruos, studiat cu metodă de clinician şi cartografiat în teritoriile subterane ale terorii pe care se consolidează, subminat prin cele mai eficiente instrumente mediatice, destructurat metodic prin discurs public, radiofonic. Aceea e conştiinţa Monicăi Lovinescu. Ei bine, în 22 decembrie 1989 acea conştiinţă e martora prăbuşirii adversarului. Din interior, într-un mod puţin probabil, care a suprins majoritatea opiniei publice occidentale, comunismul românesc se năruie, o implozie care culmină cu fuga, arestarea şi executarea dictatorului.

Vorbim în abordarea noastră despre o conştiinţă de războinic, călită în lupta mediatică, în ciocnirile discursurilor (al ei, acuzator şi demistificant, deconspirator şi al regimului – propagandist şi falsificator), care a ştiut administra mici victorii de imagine şi a jubilat nu o dată văzând cum armele ei produc panică, agitaţie, conduc la represalii. Cum tonalitatea oraculară a sentinţelor ei poate schimba destine: destui intelectuali români au putut pleca în Occident datorită emisiunilor ei. Scriitura, textul, literatura erau, pentru Monica Lovinescu, substanţa, materia primă şi mediul, simultan, pentru confruntare. Păreau să nu aibă sens în afara ei.

Or, decembrie 1989 aduce, spuneam, dispariţia Adversarului. Chiar dacă nu totală, căci fragmentele lui persistă şi îşi menţin natura diabolică, comunismul pe care Monica Lovinescu îl vede răpus din interior în 1989 nu e un balaur cu mai multe capete, căruia i s-au tăiat numai o parte iar celelalte îşi continuă nestingherite viaţa, ţinând în continuare pe picioare trupul greu al fiarei. Mai degrabă, comunismul e dezmembrat, într-o asemenea manieră şi într-un asemenea grad încât dispare, din percepţie, aproape total, iniţial. De fapt, bucăţi supravieţuitoare, articulaţii şi membre descompuse ale imensei caracatiţe se confundă cu substanţa pestriţă a lumii pe care o lasă în urmă. În care se amestecă de fapt, în moarte, până la a fi indefinibil. De aici începe suspiciunea şi alarma conştiinţei Monicăi Lovinescu, starea fobică de îndoială şi tensiune în care scriitura ei se va retranşa după 1989. Bântuită de posibilitatea ca balaurul să renască, să se recompună cumva din substanţa acestei lumi româneşti care îl conţine, în fiziologia şi genetica ei.

Repere bibliografice:

Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V., Editura Humanitas, Bucureşti, 1996

Monica Lovinescu, Jurnal 1985-1988, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002

Iulian Boldea, Vârstele criticii, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005

Al. Cistelecan, Diacritice, Aide-Memoire (aspecte ale memorialisticii româneşti), Editura Aula, Braşov, 2007

Virgil Nemoianu, Postmodernism and Cultural Identities. Conflicts and coexistence, CUA Press, 2010

Nicoleta Sălcudeanu, Patria de hârtie(eseu despre exil), Editura Aula, Braşov, 2003


[1] Monica Lovinescu, op. cit., p. 203

[2] Idem, p. 204

[3] Monica Lovinescu, op. cit., p. 204

[4] Idem, ibidem

[5] Idem, ibidem

[6] Idem, p. 205

[7] Monica Lovinescu, op. cit., p. 205

[8] Monica Lovinescu, op. cit., p. 216

[9] idem., p. 217

[10] Idem, ibidem

[11] Monica Lovinescu, op cit., p. 217

[12] Idem, ibidem

[13] Idem, p. 218

[14] Idem, ibidem

[15] Ideb, ibidem

[16] De altfel, Monica Lovinescu şi-a menţinut, chiar şi în timpul „dezgheţului” cultural şaizecist, scepticismul şi atitudinea critică neconcesivă faţă de persistenţa cenzurii şi a concesiilor sistematice reclamate literaturii de către acesta (v. Unde scurte vol I-II, La apa Vavilonului)

[17] Monica Lovinescu, op. cit., p. 220

[18] Am adăuga aici că „arhiva” e un adevărat model identitar pentru soţii Ierunca, aceştia subliniind, nu o dată, că existenţa lor depinde în mod inseparabil de exhaustivitatea documentară şi exigenţa sistematică a arhivelor personale.

Dumitru-Mircea BUDA

Pragul necesar al identităţii (III)

E un alt exemplu revelator despre cum lucrează identitatea Monicăi Lovinescu în propria favoare, nu atât pentru a câştiga vreun capital de imagine ci pentru a se pune la adăpost, pentru a-şi construi refugii şi soluţii alternative. E o identitate care nu-şi îngăduie să fie conturbată de la rectitudinea ei neînduplecată, refugiindu-se într-un discurs ce argument ce şi exemplifică autodisciplina.

S-a întâmplat să ne referim la intertextualitatea fundamentală a scrisului Monicăi Lovinescu, configurat autoreferenţial ca o serie de scriituri suprapuse aceloraşi evenimente esenţiale, oferind căi de acces din poziţii diferite către acestea şi permiţând judecarea lor prin mutarea perspectivelor (am adăuga acum şi faptul că evenimentul e de regulă comprehensibil pe de-a-ntregul dacă se reuşeşte recompunerea tuturor perspectivelor din care e relatat). Ei bine, tot despre intertextualitate vorbeşte ea însăşi, însă într-un comentariu dedicat romanului lui Daniel Vighi Însemnare despre anii din urmă. E unul dintre textele critice de greutate ale volumului V din Unde scurte. Analiza e aplicată şi exactă, remarcând, pe rând, apropierea scriitorului de Musil (semnalată şi de alţi comentatori, după cum Monica Lovinescu precizează), respectiv intertextualismul, pe care autoarea îl consideră neesenţial, relevant „doar în măsura în care, la urma urmei, Cervantes însuşi a fost un fel de intertextualist avant la lettre, polemizând cu romanele de cavalerie ale timpului”[1]. Dimpotrivă, valoarea cărţii se află în altă parte, întrucât aceasta „nu pare a fi un roman cu program, pornit din teoretizările optzeciste”[2].

Până în acest punct, cronica romanului lui Vighi a fost un conspect de fineţe al poziţiilor exprimate de criticii din ţară, faţă de care Monica e solidară însă cu măsură, mai degrabă reţinută şi condescendentă. Orice cronică e, pentru ea, pretextul unei reorientări în spaţiul discursului public al criticii româneşti, un fel de actualizare cu sensuri şi efecte identitare a propriei autorităţi. Scriiind din exil, ea are acest privilegiu al viziunii de ansamblu, dar şi atu-ul de a avea, uneori, ultimul cuvânt. Poate nu un cuvânt care să răstoarne total imaginea unui scriitor, aşa cum s-a compus ea în receptarea imediată a criticii româneşti, dar în orice caz unul esenţializant, atent la nuanţe şi permiţându-şi libertatea de a indica implicaţii subversive. Dincolo de toate, e un cuvânt în care intervine criteriul etic, cel care individualizează de fapt autoritatea Monicăi Lovinescu între celelalte discursuri dominante ale criticii româneşti.

În cazul de faţă, Monica Lovinescu preferă o perspectivă comparatistă, alăturând lui Daniel Vighi un (tânăr) romancier francez, apropiat ca vârstă: Jean-Philippe Toussaint, format pe filiera noului roman francez din anii 50 şi asemănător, în ceea ce autoarea numeşte „descrierea minuţioasă, obiectală” care „predomină” lui Alain Robbe-Grillet. Prin comparaţie, şi Vighi i se pare Monicăi că „oboseşte realitatea”, cu amendamentul că „el o face pentru a putea trece dincolo, în timp ce Toussaint se complate, până la capătul fiecăreia dintre cele trei cărţi ale sale, în explorarea nesemnificativului, a unui fel de zone marginale ale vieţii, asemenea zonelor ce înconjoară marile oraşe”[3]. Diferenţa e explicabilă, iar autoarea o recunoaşte imediat „E drept că aceşti doi scriitori aparţin unor spaţii – nu numai livresc – diferite[4]. Dacă „spaţiul” lui Toussaint putem bănui cum este, să vedem în schimb în ce mod îi apare spaţiul românesc scriitoarei: „Şi al României într-atât de suprasaturate de istorie – şi ce istorie! – încât te-ai putea aştepta ca toate personajele din toate romanele să fie prezentate în starea-limită în care se află şi locuitorii ţării”[5]. Tocmai pentru că înlocuieşte reuşeşte prin sugestii ceea ce nu îşi poate permite prin directeţe, pentru că, aşa cum scrie Monica Lovinescu, „învăluie textul cu o culoare de umbră, de „n-a fost să fie””, care e „uneori mai pregnantă decât ţipătul declarat”, literatura lui Vighi e „de cea mai vădită calitate[6].

Structura estetică a cronicii, aceea care trebuie să raporteze despre validitatea literară a cărţii, e încheiată. De altfel, cu un palmares semnificativ de expresii fericite, de sintagme remarcabile, care încadrează corect romanul într-o direcţie a prozei europene (franceze, în acest caz, pentru că e cea mai la îndemână). Remarcându-i originalitatea, filiera, descendenţele şi înregistrând liniile majore ale receptării lui în ţară. Urmează, desigur, proba etică, cea care măsoară relaţia controversată şi incomodă dintre literatură şi realitatea socială a României. Daniel Vighi e citat cu un articol din Caiete Critice în care amendează interesul literaturii pentru „temele vieţii banal cotidiene” în detrimentul „marilor frământări”. Poziţia din articol e corectă, etic, şi aplaudată pe măsură de scriitoare. Numai că rostul citatului e, de fapt, o recomandare implicită, aceea de a acorda această poziţie teoretică la propria literatură. Romanul, rezultă cumva indirect, face exact pe dos: adică se lasă sedus de prospectul refugiului în cotidian. Indirect, acuza de „fugă” din faţa problemelor reale, a dramelor autentice ale lumii româneşti, e direcţionată asupra textualismului generaţiei optzeci, în vreme ce Daniel Vighi „scapă” cu un tratament încurajator: „În ce-l priveşte pe Daniel Vighi, care n-a aparţinut, din câte ştim, la modul declarativ curentului textualist, s-ar putea ca Don Quijote să-i fi slujit şi ca un sprijin în primii paşi spre o astfel de revenire, nu neapărat spre un model sau altul, ci, cum singur o spune, spre „marile probleme”. Deocamdată, ni se pare a fi încă la stadiul marilor tristeţi”[7].

Un moment-cheie pe care îl consemnează, în septembrie 1989, inserturile de jurnal din Pragul e venirea la Paris a lui Mircea Iorgulescu, pentru a cere azil politic. Monica Lovinescu mai are un prilej de a se sustrage temporar tensiunii acumulate în preajma Revoluţiei şi îşi notează cum demarează de îndată procedura-standard de primire a noilor exilaţi – o emisiune la „Radio Europa Liberă” şi un interviu care cade în responsabilitatea Veronicăi Soule. Ne interesează, în consemnarea acestui eveniment, acelaşi tip de intertextualitate – pentru că jurnalul Monicăi aminteşte imediat textul de protest al lui Iorgulescu difuzat sub anonimat la Europa Liberă, acum fiind momentul de a-i deconspira identitatea (ceea ce nu putuse autoarea face la rugămintea deja dispărutului Vlad Georgescu).

Clipa de refugiu în rutina autoprotectoare a primirii noilor-veniţi e printre ultimele ipostaze de acest gen pe care Monica Lovinescu le trăieşte şi le consemnează. De altfel, discuţia din Teze şi Antiteze cu Mircea Iorgulescu e reflectată şi de o altă notă de jurnal, iar una din ultimele cronici care reiau instrumentele protestului public faţă de oprimarea disidenţei din ţară e cea din 29 septembrie 1989, când un lung text al Monicăi Lovinescu enumeră cu patetism numele celor persecutaţi pentru proteste. Obiectivele includ acum erodarea imaginii regimului Ceauşescu, sau a ceea ce a mai rămas neatins din ea în ochii Occidentului. Sintaxa scriitoarei e premonitorie şi apasă, într-un ritm sacadat, clapele aceloraşi argumente radicale în favoarea răsturnării regimului. Decredibilizarea lui a atins cote fără precedent, iar intelectualii arestaţi la domiciliu, ca şi protestele lor trimise la organele mass-media din Occident sunt argumente pe care emisiunea mizează. „ Dacă vocile opoziţiei, crede Monica Lovinescu, ar fi cu totul reduse la tăcere, se ştie îndeajuns în Occident pentru ca imaginea regimului să continue mai departe a fi descrisă şi înfierată în mass-media de aici, ca numele – şi uneori operele – celor care au grăit o dată să fie mereu auzite[8]. Pentru analiza noastră, ne pare semnificativă încărcătura persuasivă atent administrată a discursului, strădania de a crea o imagine a unei Românii în care cazurile de disidenţă sunt copleşitor de numeroase iar regimul începe, treptat, să piardă controlul.

E un text cu dublă finalitate şi cu dublu orizont de aşteptare. Pe de-o parte e difuzat din Occident pentru Occident, iar din această directivă de lucru obiectivele lui sunt operaţionalizate în sensul unei recapitulări retorice a ceea ce am putea numi, sperăm nu abuziv, o „imagologie” occidentală a disidenţei româneşti. De cealaltă parte e orizontul publicului românesc, căruia emisiunea trebuie să-i confirme  că protestul intelectualilor români are efect, că e decisiv în ochii străinătăţii. Mai trebuie să îi sugereze şi imperativitatea coalizării cu protestatarii, motiv pentru care disidenţii sunt numiţi punctual, accentuându-se detaliul că regimul încearcă să-i controleze şi înfrângă prin izolare.  Aici, discursul public al Monicăi se luptă cu spaima de a lua o iniţiativă în colectiv, organizat, a unei societăţi în care, paradoxal, sub mascarada retoricii comuniste a proprietăţii colective şi a traiului în comun, conştiinţele au fost forţate să refuze comunitatea, să se refugieze în interioritate, să se autoizoleze.

La fel de relevant ni se pare modul în care Monica Lovinescu uzează aici de exemplaritate. Am remarcat mai devreme retorica persuasivă a discursului. Ea provine din rostirea aproape mistică a numelor disidenţilor, punctându-se cu exaltare reperele protestelor lor şi ecourile acestora. Astfel, Mircea Dinescu „se află mai departe într-un fel de stare de arest la domiciliu. Cu trei echipe de schimb pentru a supraveghea puterea verbului său”[9]. Scriitoarea se grăbeşte să adauge, convingător şi încurajator: „În tot acest timp, verbul se răspândeşte mai departe[10]. Momentul de criză e unul când evanescenţa aparentă a verbului îi reprezintă adevărata putere. Neavând unde să rămână, „verba volant” şi îşi înfăptuiesc misiunea protestatară. Deşi poemele lui protestatare sunt traduse numai în Germania şi Budapesta, cronicara se grăbeşte să declame ameninţător: „se anunţă traduceri şi în alte capitale”[11].

O altă figură „emblematică”, aşa cum Monica Lovinescu însăşi o numeşte, pentru disidenţa românească, Doina Cornea, e evocată la fel de patetic şi persuasiv: „Cine, de pildă, din Occident, după ce a zărit-o pe Doina Cornea, filmată de Televiziunea Belgiană, mai poate uita imaginea acestei femei, în privirea căreia se putea citi o pasiune neînduplecată pentru adevăr?”[12] Cât despre Andrei Pleşu, „Să ni-l închipuim în exilul lui de la Tescani. Cultura noastră are în el pe filosoful prin excelenţă al artei, şi pe unul din cei mai plini de har scriitori. Cultura noastră, da. Regimul, nu.”[13]. Şi, puţin mai departe, „”Buruiana” Pleşu a fost smulsă din grădina Bucureşti, pentru a fi aruncată la Tescani, unde să întâlnească umbra unui alt mare exilat, George Enescu. […] Surghiunul lui Pleșu continuă să fie un scandal”[14]

Scandalul e generalizat, de altfel, prin fiecare caz de protest. Dan Petrescu, de la Iaşi, cu scrisoarea lui deschisă către Occident, universitarii ieşeni Luca Piţu şi Al. Călinescu, Gabriel Andreescu sau Ştefan Aug. Doinaş, ajuns, cum spune Monica Lovinescu, să „retrăiască obsedantul deceniu în obsedantul prezent (e a doua oară cînd i se ia dreptul de semnătură: prima oară în timpul realismului socialist, a doua în era multilateral dezvoltatului umanism ceauşist)[15]

Ne-am permite să subliniem că Monica Lovinescu uzează aici de un argument favorit al ei, această echivalare a cenzurii de la sfârşitul deceniului opt cu cea din era proletcultistă. E o modalitate eficientă de a indica inconsecvenţa cu sine şi labilitatea regimului, ajuns de ani buni să îşi contrazică promisiunile de „dezgheţ” şi „libertate estetică” lansate în jurul lui 1965 o dată cu succesiunea lui Gheorghiu Dej prin Ceauşescu. [16]

Dan Hăulică, Octavian Paler, Mihai Şora sau Alexandru Paleologu completează ritualul de parole magice prin care textul Monicăi Lovinescu denunţă falimentul regimului ceauşist. Ei sunt opuşi, în aceeaşi dialectică exemplară şi persuasivă, „marii enigme a alunecărilor de conştiinţă[17] care, adaugă ea, „riscă să nu mai lase dintr-un om şi dintr-o operă decât nişte ruine”.

Pentru că încercam să aproximăm câteva pagini mai devreme funcţionarea binomului est-etic în scriitura Monicăi Lovinescu, putem să conchidem din acest ultim pasaj redat din Unde scurte V că scriitoarea îl invocă în fiecare ocazie ca pe un marker infailibil al corectitudinii, în acest caz particular el separând eroii în pozitivi şi negativi. Pentru cei buni, mărturia se configurează de la sine iar gesturile lor îşi asigură perenitatea în memorie (lucru care ne-am dori să fi fost în totalitate confirmat de anii de după Revoluţie). Pentru ceilalţi, urmează Judecata de Apoi a posterităţii, când vor trebui să răspundă în faţa conştiinţei publice pentru actele lor, pentru demisiile morale. E o proiecţie idealistă a viitorului, pe care, din păcate, evoluţia postcomunistă a lumii şi a culturii româneşti a infirmat-o.

Rămâne aproape un mister cum Monica Lovinescu reuşeşte să ia pulsul, dar şi întreaga cardiogramă şi tomografia, României ce dă în clocot în ultimele două luni ale lui 1989. O face cu o precizie extatică, am spune, atentă însă, instinctiv, să evite implicarea afectivă directă. Jurnalul spiralat din Pragul consemnează telefoane primite (de la Mihnea Berindei, Mihai Dinu Gheorghiu, BBC etc.), numeroase scrisori şi misive, dar putem numai să presupunem complicatele circuite prin care informaţiile ajungeau la sursele ei. O zvonerie care azi, în lumea Internetului, ar părea incredibilă, îşi arată eficacitatea colosală de fiecare dată.

Jurnalul şi cronicile din Unde scurte au, din această pricină, şi rolul unei arhive dinamice, al unei baze de date simbolice: aceste două scriituri ordonează şi cataloghează, pentru acces ulterior rapid, avalanşa de informaţii şi cronologia lor, ca şi sursele – întotdeauna sursele fiind foarte atent reţinute. [18]

 Am început incursiunea în jocul identităţilor Monicăi Lovinescu din volumul V al Undelor scurte cu observarea unui paradox: acela că desfăşurarea Revoluţiei din 1989 e tratată mult sub nivelul afectiv la care ne-am fi aşteptat, din partea unui intelectual care a făcut un apostolat impresionant timp de o jumătate de secol tocmai acestui eveniment. Presupuneam, totodată, că putem intui în această evidenţă a reţinerii şi a evaziunii textuale, a inhibiţiei instinctive. Această retractilitate ne pare că provine nu doar din luciditatea sceptică a scriitoarei, ci mai degrabă dintr-o nevoie psihică de protecţie a propriei identităţi.

Ne întrebăm acum: care erau reperele identităţii Monicăi Lovinescu pe care scriitura din Pragul se străduia să le conserve, asigurându-le o securitate vremelnică pe măsură ce disidenţa din România făcea întocmai exact ceea ce ea îi prescrisese că trebuie să facă din urmă cu cel puţin treizeci de ani? Ce elemente definitorii ale acestei identităţi se retrăgeau în vechile lor reflexe şi habitudini, în gesturile exersate o viaţă întreagă de militanta de-a dreptul fanatică împotriva comunismului şi a ceauşismului retrograd, din calea avalanşei de informaţii ce anunţau iminentul sfârşit al regimului?

Convingerea noastră e că textele din Pragul mărturisesc o subconştientă dezarmare, o perplexitate a conştiinţei scriitoarei în faţa evenimentelor. E o stare de scurtă durată, din care psihicul ei robust şi raţionalitatea elastică, adaptabilă, îşi revin repede. Dar cu atât mai mult semnificativă şi dramatică. Asistăm în unele pasaje din carte – în special în acelea care consemnează desfăşurarea Revoluţiei, la un seism identitar: o conştiinţă e programată să lupte într-un război de uzură, să ducă lupte de gherilă cu un adversar monstruos, studiat cu metodă de clinician şi cartografiat în teritoriile subterane ale terorii pe care se consolidează, subminat prin cele mai eficiente instrumente mediatice, destructurat metodic prin discurs public, radiofonic. Aceea e conştiinţa Monicăi Lovinescu. Ei bine, în 22 decembrie 1989 acea conştiinţă e martora prăbuşirii adversarului. Din interior, într-un mod puţin probabil, care a suprins majoritatea opiniei publice occidentale, comunismul românesc se năruie, o implozie care culmină cu fuga, arestarea şi executarea dictatorului.

Vorbim în abordarea noastră despre o conştiinţă de războinic, călită în lupta mediatică, în ciocnirile discursurilor (al ei, acuzator şi demistificant, deconspirator şi al regimului – propagandist şi falsificator), care a ştiut administra mici victorii de imagine şi a jubilat nu o dată văzând cum armele ei produc panică, agitaţie, conduc la represalii. Cum tonalitatea oraculară a sentinţelor ei poate schimba destine: destui intelectuali români au putut pleca în Occident datorită emisiunilor ei. Scriitura, textul, literatura erau, pentru Monica Lovinescu, substanţa, materia primă şi mediul, simultan, pentru confruntare. Păreau să nu aibă sens în afara ei.

Or, decembrie 1989 aduce, spuneam, dispariţia Adversarului. Chiar dacă nu totală, căci fragmentele lui persistă şi îşi menţin natura diabolică, comunismul pe care Monica Lovinescu îl vede răpus din interior în 1989 nu e un balaur cu mai multe capete, căruia i s-au tăiat numai o parte iar celelalte îşi continuă nestingherite viaţa, ţinând în continuare pe picioare trupul greu al fiarei. Mai degrabă, comunismul e dezmembrat, într-o asemenea manieră şi într-un asemenea grad încât dispare, din percepţie, aproape total, iniţial. De fapt, bucăţi supravieţuitoare, articulaţii şi membre descompuse ale imensei caracatiţe se confundă cu substanţa pestriţă a lumii pe care o lasă în urmă. În care se amestecă de fapt, în moarte, până la a fi indefinibil. De aici începe suspiciunea şi alarma conştiinţei Monicăi Lovinescu, starea fobică de îndoială şi tensiune în care scriitura ei se va retranşa după 1989. Bântuită de posibilitatea ca balaurul să renască, să se recompună cumva din substanţa acestei lumi româneşti care îl conţine, în fiziologia şi genetica ei.

Repere bibliografice:

Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V., Editura Humanitas, Bucureşti, 1996

Monica Lovinescu, Jurnal 1985-1988, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002

Iulian Boldea, Vârstele criticii, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005

Al. Cistelecan, Diacritice, Aide-Memoire (aspecte ale memorialisticii româneşti), Editura Aula, Braşov, 2007

Virgil Nemoianu, Postmodernism and Cultural Identities. Conflicts and coexistence, CUA Press, 2010

Nicoleta Sălcudeanu, Patria de hârtie(eseu despre exil), Editura Aula, Braşov, 2003


[1] Monica Lovinescu, op. cit., p. 203

[2] Idem, p. 204

[3] Monica Lovinescu, op. cit., p. 204

[4] Idem, ibidem

[5] Idem, ibidem

[6] Idem, p. 205

[7] Monica Lovinescu, op. cit., p. 205

[8] Monica Lovinescu, op. cit., p. 216

[9] idem., p. 217

[10] Idem, ibidem

[11] Monica Lovinescu, op cit., p. 217

[12] Idem, ibidem

[13] Idem, p. 218

[14] Idem, ibidem

[15] Ideb, ibidem

[16] De altfel, Monica Lovinescu şi-a menţinut, chiar şi în timpul „dezgheţului” cultural şaizecist, scepticismul şi atitudinea critică neconcesivă faţă de persistenţa cenzurii şi a concesiilor sistematice reclamate literaturii de către acesta (v. Unde scurte vol I-II, La apa Vavilonului)

[17] Monica Lovinescu, op. cit., p. 220

[18] Am adăuga aici că „arhiva” e un adevărat model identitar pentru soţii Ierunca, aceştia subliniind, nu o dată, că existenţa lor depinde în mod inseparabil de exhaustivitatea documentară şi exigenţa sistematică a arhivelor personale.

Dumitru-Mircea BUDA

Postat de pe data de 27 dec., 2010 in categoria Cultură, Opinii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 837 ori.

Publica un raspuns