Dacă o clasă are rezultate slabe la o materie, vei schimba profesorul, nu scazi efectivul clasei la jumătate.

Dacă o instituţie funcţionează nesatisfăcător, prima întrebare e legată de manager şi de criteriile de selecţie ale slujbaşilor.

Dacă o echipă de fotbal o tot ia pe coajă, schimbi antrenorul şi/sau pe cei mai slabi jucători, nu schimbi regulile jocului transformându-l în fotbal în 7.

Dacă maşina nu îţi porneşte, cauţi piesa defectă, nu schimbi motorul cu unul mai mic.

Dacă parlamentarii nu dau randament, revizuieşti criteriile. Acelea pe care tot partidele le-au decis, ei au împins în faţă precaritatea, şi pe urmă au început să dea din colţ în colţ.

Azi încerc să dezvolt o problemă importantă, legată de rolul, dimensiunile, structura Parlamentului, instituţie care este în toate ţările lumii, forul simbol al democraţiei. Vă propun pentru început un mic exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem că ne-am duce într-o localitate izolată, undeva fără energie electrică şi implicit, fără televiziune, fără ziare şi radio, adică într-un sat, care din nefericire, mai există în România lui 2011. Dacă unui locuitor lipsit de multe informaţii fundamentale, i-am descrie în câteva cuvinte activitatea de legiuitor a Parlamentului, acesta, probabil, la un moment dat, s-ar lumina la faţă şi ar exclama: „- Aaaa, da, ceva ca sfatul batrânilor.!” Comparaţia ar fi foarte bună, pentru că sfatul bătrânilor, în comunităţile arhaice, trasa liniile de conduită morală, socială şi economică, menite să asigure bunul mers al lucrurilor în grupul uman pe care îl reprezenta.

          Sfatul bătrânilor, numit în termeni moderni, Parlament, are în această structură o vechime foarte mare. În Anglia, prima Cameră a Comunelor fiinţează din 1265. Niciodată în aproape 800 de ani, schimbarea numărului de parlamentari în istoria Occidentală nu a fost un scop în sine. Pentru că, nu-i aşa, clar ca lumina zilei, în Sfatul Bătrânilor, nu numărul decide calitatea.

          O statistică bazată doar pe o minimă bunăvoinţă, trecând prin Constituţiile lumii, dovedeşte că numărul parlamentarilor / raportat la numărul locuitorilor, nu rezultă din mărimea bugetului, ci de modul în care ţara respectivă decide să îşi rezolve problemele prin reprezentanţii electoratului. Potrivit filozofiei lui Traian Băsescu şi a PDL, să înţelegem cumva că Statele Unite, Marea Britanie (1310 parlamentari), Franţa (925 parlamentari), Italia (945 parlamentari), Spania (600-700 parlamentari), Japonia (722 parlamentari), Olanda, Belgia, Elveţia, Austria etc. nu sunt moderne pentru că au parlamente bicamerale? Hai să fim serioşi! În toate aceste ţări, Senatul şi Camera Deputaţilor au roluri bine definite, clar delimitate, care nu se suprapun. Senatul înseamnă reprezentarea regiunilor şi are în sarcină problematica comunităţilor teritoriale. Camera Deputaţilor are ca principală sarcină întocmirea, revizuirea sau modificarea legilor.  Să nu uităm, deasemenea, că Uniunea Europeană recomandă începând cu 2012 parlamentul în construcţie bicamerală.

Care este rostul împăunării cu aşa zisa poziţie  7 a României în UE ca număr de populaţie sau suprafaţă a teritoriului, dacă vrem parlament unicameral ca Portugalia 10,7 milioane de locuitori, Suedia 9,1 milioane, Slovacia 5,4 milioane, Finlanda cu 5,3 milioane, Norvegia 4,8 mil., Letonia 2,3 milioane, sau Luxembourg cu 490.000 locuitori? 

Împărţind numărul total al parlamentarilor la cel al populaţiei, obţinem că România are 21,4 aleşi la 1 milion de locuitori, în comparaţie cu parlamentele unicamerale, atenţie:   Letonia 42,9 parlamentari la 1 milion populaţie, Suedia, 38,2, Finlanda 37,7, Norvegia 35,2, Albania 34,9, Slovacia 27,7, Portugalia 21,5.  Excepţie fac Germania şi Israelul, care, sinceri să fim, sunt acele excepţii cu care, în nici un fel, România nu se va putea compara.

Aşadar, în momentul actual, România are mai puţini parlamentari decât ţările cu parlament unicameral. Nu mai vorbim despre ipoteza în care, prin actualul sistem, micşorând numărul parlamentarilor, să lăsăm judeţe fără reprezentanţi în Parlament. Este clar acum, că atacurile împotriva Parlamentului şi aşa-zisa reformă, nu au avut decât scop de fumigenă în ochii populaţiei, în vederea câştigării alegerilor din 2008 şi 2009.

          Ar trebui, dacă ne pasă cu adevărat de ţara asta, să vedem cu exactitate, care sunt instituţiile care au rolul de a da viaţă deciziilor „Sfatului Bătrânilor” şi nu reuşesc să dea randamentul pe care îl solicită pretenţiile începutului de mileniu III.

          Ce facem cu primăriile care au plătit ajutoare de încălzire tuturor bişniţarilor, valutiştilor, care în ciuda maşinilor de ultimă generaţie pe care le posedă, merg să pozeze în săracii naţiei?

          Unde este fiscul românesc în comparaţie cu pregătirea, sau metodele de lucru ale fiscului american? Adică instituţiile care indirect, trebuie să asigure banii spre sănătate şi educaţie ?

          De ce oare tinerii care absolvă administraţia locală nu găsesc de lucru?

          De ce nu ne comparăm cu alte ţări în ceea ce priveşte pregătirea specialiştilor din instituţiile statului ?

          De ce întotdeauna, în cel mai laş mod posibil, „băgăm la înaintare” tinerii care iau premii la olimpiadele internaţionale, şi nu scoatem la lumină oameni şi mentalităţi din cauza cărora aceşti tineri părăsesc definitiv România?

          De ce nu amintim, în crizele noastre de mândrie patriotică, de punctul 1 al Constituţiei Italiei, care defineşte ţara astfel : “L’Italia è una Repubblica democratica, fondata sul lavoro.”   (“Italia este o republică democratică bazată pe muncă”)

          De ce să nu facem cunoscut românilor, că în Constituţia ţării,  polonezii au scris o formulă extraordinară : “Republica  Polonă este binele comun al tuturor cetăţenilor săi”.

          Probabil că fiind buni la literatura română, unor politicieni de-ai noştri le este mai uşor să transforme ironia lui Caragiale în regulă, pentru a nu-şi mai bate capul cu o reală modernizare a instituţiilor statului român. Dacă vom spune ţării că legea pământului poartă numele Caţavencu sau Agamiţă Dandanache, sunt convins că românii, istoviţi financiar şi sufleteşte, în scurtă vreme vor ceda lupta pentru idealuri, drepturi, şi o viaţă demnă. Cu tot cu „carnetul de membru UE” în buzunar ! Pentru că potrivit analizei occidentalilor despre expresia „Asta e!” din România, noi recunoaştem deschis că ne-a înfrânt sistemul, pe de o parte, şi pe de alta, că asemenea modului fatalist al ciobănaşului mioritic, am depus armele,!

Marea manipulare, etapa finală

Dacă o clasă are rezultate slabe la o materie, vei schimba profesorul, nu scazi efectivul clasei la jumătate.

Dacă o instituţie funcţionează nesatisfăcător, prima întrebare e legată de manager şi de criteriile de selecţie ale slujbaşilor.

Dacă o echipă de fotbal o tot ia pe coajă, schimbi antrenorul şi/sau pe cei mai slabi jucători, nu schimbi regulile jocului transformându-l în fotbal în 7.

Dacă maşina nu îţi porneşte, cauţi piesa defectă, nu schimbi motorul cu unul mai mic.

Dacă parlamentarii nu dau randament, revizuieşti criteriile. Acelea pe care tot partidele le-au decis, ei au împins în faţă precaritatea, şi pe urmă au început să dea din colţ în colţ.

Azi încerc să dezvolt o problemă importantă, legată de rolul, dimensiunile, structura Parlamentului, instituţie care este în toate ţările lumii, forul simbol al democraţiei. Vă propun pentru început un mic exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem că ne-am duce într-o localitate izolată, undeva fără energie electrică şi implicit, fără televiziune, fără ziare şi radio, adică într-un sat, care din nefericire, mai există în România lui 2011. Dacă unui locuitor lipsit de multe informaţii fundamentale, i-am descrie în câteva cuvinte activitatea de legiuitor a Parlamentului, acesta, probabil, la un moment dat, s-ar lumina la faţă şi ar exclama: „- Aaaa, da, ceva ca sfatul batrânilor.!” Comparaţia ar fi foarte bună, pentru că sfatul bătrânilor, în comunităţile arhaice, trasa liniile de conduită morală, socială şi economică, menite să asigure bunul mers al lucrurilor în grupul uman pe care îl reprezenta.

          Sfatul bătrânilor, numit în termeni moderni, Parlament, are în această structură o vechime foarte mare. În Anglia, prima Cameră a Comunelor fiinţează din 1265. Niciodată în aproape 800 de ani, schimbarea numărului de parlamentari în istoria Occidentală nu a fost un scop în sine. Pentru că, nu-i aşa, clar ca lumina zilei, în Sfatul Bătrânilor, nu numărul decide calitatea.

          O statistică bazată doar pe o minimă bunăvoinţă, trecând prin Constituţiile lumii, dovedeşte că numărul parlamentarilor / raportat la numărul locuitorilor, nu rezultă din mărimea bugetului, ci de modul în care ţara respectivă decide să îşi rezolve problemele prin reprezentanţii electoratului. Potrivit filozofiei lui Traian Băsescu şi a PDL, să înţelegem cumva că Statele Unite, Marea Britanie (1310 parlamentari), Franţa (925 parlamentari), Italia (945 parlamentari), Spania (600-700 parlamentari), Japonia (722 parlamentari), Olanda, Belgia, Elveţia, Austria etc. nu sunt moderne pentru că au parlamente bicamerale? Hai să fim serioşi! În toate aceste ţări, Senatul şi Camera Deputaţilor au roluri bine definite, clar delimitate, care nu se suprapun. Senatul înseamnă reprezentarea regiunilor şi are în sarcină problematica comunităţilor teritoriale. Camera Deputaţilor are ca principală sarcină întocmirea, revizuirea sau modificarea legilor.  Să nu uităm, deasemenea, că Uniunea Europeană recomandă începând cu 2012 parlamentul în construcţie bicamerală.

Care este rostul împăunării cu aşa zisa poziţie  7 a României în UE ca număr de populaţie sau suprafaţă a teritoriului, dacă vrem parlament unicameral ca Portugalia 10,7 milioane de locuitori, Suedia 9,1 milioane, Slovacia 5,4 milioane, Finlanda cu 5,3 milioane, Norvegia 4,8 mil., Letonia 2,3 milioane, sau Luxembourg cu 490.000 locuitori? 

Împărţind numărul total al parlamentarilor la cel al populaţiei, obţinem că România are 21,4 aleşi la 1 milion de locuitori, în comparaţie cu parlamentele unicamerale, atenţie:   Letonia 42,9 parlamentari la 1 milion populaţie, Suedia, 38,2, Finlanda 37,7, Norvegia 35,2, Albania 34,9, Slovacia 27,7, Portugalia 21,5.  Excepţie fac Germania şi Israelul, care, sinceri să fim, sunt acele excepţii cu care, în nici un fel, România nu se va putea compara.

Aşadar, în momentul actual, România are mai puţini parlamentari decât ţările cu parlament unicameral. Nu mai vorbim despre ipoteza în care, prin actualul sistem, micşorând numărul parlamentarilor, să lăsăm judeţe fără reprezentanţi în Parlament. Este clar acum, că atacurile împotriva Parlamentului şi aşa-zisa reformă, nu au avut decât scop de fumigenă în ochii populaţiei, în vederea câştigării alegerilor din 2008 şi 2009.

          Ar trebui, dacă ne pasă cu adevărat de ţara asta, să vedem cu exactitate, care sunt instituţiile care au rolul de a da viaţă deciziilor „Sfatului Bătrânilor” şi nu reuşesc să dea randamentul pe care îl solicită pretenţiile începutului de mileniu III.

          Ce facem cu primăriile care au plătit ajutoare de încălzire tuturor bişniţarilor, valutiştilor, care în ciuda maşinilor de ultimă generaţie pe care le posedă, merg să pozeze în săracii naţiei?

          Unde este fiscul românesc în comparaţie cu pregătirea, sau metodele de lucru ale fiscului american? Adică instituţiile care indirect, trebuie să asigure banii spre sănătate şi educaţie ?

          De ce oare tinerii care absolvă administraţia locală nu găsesc de lucru?

          De ce nu ne comparăm cu alte ţări în ceea ce priveşte pregătirea specialiştilor din instituţiile statului ?

          De ce întotdeauna, în cel mai laş mod posibil, „băgăm la înaintare” tinerii care iau premii la olimpiadele internaţionale, şi nu scoatem la lumină oameni şi mentalităţi din cauza cărora aceşti tineri părăsesc definitiv România?

          De ce nu amintim, în crizele noastre de mândrie patriotică, de punctul 1 al Constituţiei Italiei, care defineşte ţara astfel : “L’Italia è una Repubblica democratica, fondata sul lavoro.”   (“Italia este o republică democratică bazată pe muncă”)

          De ce să nu facem cunoscut românilor, că în Constituţia ţării,  polonezii au scris o formulă extraordinară : “Republica  Polonă este binele comun al tuturor cetăţenilor săi”.

          Probabil că fiind buni la literatura română, unor politicieni de-ai noştri le este mai uşor să transforme ironia lui Caragiale în regulă, pentru a nu-şi mai bate capul cu o reală modernizare a instituţiilor statului român. Dacă vom spune ţării că legea pământului poartă numele Caţavencu sau Agamiţă Dandanache, sunt convins că românii, istoviţi financiar şi sufleteşte, în scurtă vreme vor ceda lupta pentru idealuri, drepturi, şi o viaţă demnă. Cu tot cu „carnetul de membru UE” în buzunar ! Pentru că potrivit analizei occidentalilor despre expresia „Asta e!” din România, noi recunoaştem deschis că ne-a înfrânt sistemul, pe de o parte, şi pe de alta, că asemenea modului fatalist al ciobănaşului mioritic, am depus armele,!

Postat de pe data de 19 apr., 2011 in categoria Civism, Cultură. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 794 ori.

Publica un raspuns